Misterul magnetic al gigantului înghețat Uranus, dezvăluit de telescopul Hubble

Uranus, gigantul înghețat cu o fizică aparte, ascunde încă mistere care sfidează teoriile clasice. Noi observații realizate de Telescopul Spațial Hubble dezvăluie o anomalie surprinzătoare: câmpul său magnetic, deformat de înclinarea extremă a planetei, nu lasă urmele așteptate asupra sateliților săi majori. În locul radiațiilor anticipat distructive, cercetătorii au identificat un alt mecanism: acumularea lentă a prafului cosmic pe suprafața lunilor, rescriind astfel scenariul interacțiunilor complexe din sistemul uranian, scrie space.com.

Uranus continuă să ridice semne de întrebare pentru cercetători. A șaptea planetă de la Soare, cu un total de 28 de luni cunoscute, este celebră pentru orientarea sa neobișnuită: axa de rotație este înclinată la aproape 98 de grade, astfel încât planeta pare să se rotească pe o parte. Această poziționare ciudată deformează câmpul său magnetic într-o structură complexă, instabilă și greu de prezis.

„Uranus este ciudat, așa că întotdeauna a fost incert cât de mult interacționează de fapt câmpul său magnetic cu sateliții”, a explicat Christian Soto, cercetător la Space Telescope Science Institute din Maryland, în cadrul conferinței de presă susținute marți, 10 iunie, la cea de-a 246-a întâlnire a American Astronomical Society, în Alaska.

Europenii nu vor avea carne de vită braziliană pe masa de Crăciun. Acordul Mercosur mai așteaptă

16:06

Raportul ANRE explică direcția energetică a României: consum moderat, producție în creștere accelerată

16:05

Realitatea contrazice teoriile. Radiațiile nu au marcat lunile lui Uranus așa cum se credea

Până în prezent, teoriile bazate pe datele obținute de sonda Voyager 2 în 1986 și pe decenii de modelare computerizată sugerau că radiațiile intense din câmpul magnetic al lui Uranus ar trebui să lase urme vizibile pe lunile sale. Se aștepta ca emisferele posterioare ale sateliților, părțile orientate opus direcției lor de deplasare în orbită, să fie mai întunecate din cauza bombardamentului constant cu particule încărcate electric. În contrast, fețele anterioare, expuse mai puțin acestei radiații, ar fi trebuit să rămână mai luminoase.

Uranus FOTO Shutterstock

Cu toate acestea, observațiile recente ale Telescopului Spațial Hubble, care a studiat cele patru luni principale ale lui Uranus, Ariel, Umbriel, Titania și Oberon, contrazic aceste așteptări. Cercetătorii nu au identificat deteriorările caracteristice expunerii la radiații. În mod surprinzător, pentru cele două luni exterioare, Titania și Oberon, emisferele anterioare, cele orientate spre direcția de deplasare, sunt mai întunecate decât cele posterioare, exact invers față de ce preziceau modelele anterioare.

Praful cosmic, suspectul care dă peste cap teoriile despre Uranus

Aceste constatări îi conduc pe cercetători către o explicație alternativă: praful cosmic, provenit de la lunile neregulate și îndepărtate ale lui Uranus. Aceste corpuri cerești, aflate la distanțe cuprinse între 4 și 20 de milioane de kilometri de planetă, sunt constant bombardate de micrometeoriți. Impacturile eliberează particule fine de praf, care, sub influența gravitației și a altor forțe, încep să migreze încet către interiorul sistemului uranian.

„Gândește-te că mergi foarte repede pe o autostradă și insectele se izbesc de parbrizul tău, asta vedem aici.”, a explicat sugestiv Soto, comparând fenomenul cu parbrizul unei mașini care lovește insectele în timpul deplasării rapide.

Pe măsură ce Titania și Oberon parcurg orbitele lor, ele străbat acest nor difuz de praf, acumulând particulele în special pe fețele anterioare, exact acele suprafețe care, în mod normal, ar fi fost mai puțin afectate de radiații.

Un sistem mai complex decât se credea

Această descoperire nu doar că pune sub semnul întrebării modelele anterioare ale interacțiunii dintre câmpul magnetic al lui Uranus și sateliții săi, dar scoate la lumină și complexitatea dinamicii interne a acestui sistem planetar. Procesul lent și constant de acumulare a prafului pe parcursul a milioane de ani sugerează existența unor procese subtile și de lungă durată care modelează suprafețele lunilor uraniene.

De asemenea, rezultatele subliniază cât de puțin înțelegem, de fapt, despre planetele exterioare ale sistemului nostru solar și despre interacțiunile lor complexe cu sateliții și cu mediul înconjurător.