Vine sfârșitul erei „banilor magici”, de la tipar? „E ca și cum ai încerca să te lași de droguri”

Băncile centrale se confruntă cu o presiune politică fără precedent, în timp ce încearcă să descurce politicile masive de achiziții de obligațiuni din ultimii ani. În lumea post-pandemie, băncile centrale nu mai pot poza în arbitri neutri. Au devenit actori politici de prim rang, cu o putere enormă asupra statelor, a piețelor și chiar asupra percepției publice cu privire la realitate economică. Este un experiment scăpat de sub control – spun analiștii. 

Lumea financiară a fost reconstruită pe un munte de bani creați prin decizii tehnocrate

O metodă atât de controversată încât să intre în cultura pop este relaxarea cantitativă (sau quantitative easing) – o politică prin care o bancă centrală creează bani noi și îi folosește pentru a cumpăra obligațiuni sau alte active financiare, pentru a injecta lichiditate în economie. Este o metodă prin care statul încearcă să stimuleze economia, tipărind bani. Dacă o face prea mult, riscă să provoace inflație și să mărească inegalitățile. Pentru mulți, relaxarea cantitativă a devenit sinonimă cu scumpirile și cu pierderea puterii de cumpărare.

Financial Times dedică o amplă analiză politicii de relaxare cantitativă și efectelor sale globale, urmărind modul în care băncile centrale s-au confruntat cu crize și critici politice în ultima decadă. După criza financiară din 2008, băncile centrale din SUA, Marea Britanie și, mai târziu, din Europa au început să creeze bani pentru a cumpăra obligațiuni. Relaxarea cantitativă a fost strategia principală în încercarea de a salva economiile de la colaps. Federal Reserve a fost prima care a acționat masiv, sub conducerea lui Ben Bernanke, inundând piața cu lichiditate.

Prețurile la locuințe explodează în Europa. Unde au crescut cel mai mult și unde se află România în clasament

13:17

ANALIZĂ

Țările cu cele mai mari rezerve ale băncii centrale. Unde se află România în clasament

12:35

ANALIZĂ

După pandemie, băncile au continuat să tipărească bani

Bank of England a urmat rapid exemplul, ajungând să dețină obligațiuni de stat în valoare de sute de miliarde de lire. Banca Centrală Europeană a intrat mai târziu în această cursă, în 2015, sub presiunea recesiunii din zona euro. Politica a funcționat inițial, salvând băncile și menținând locurile de muncă. A dus, însă, la creșterea prețurilor activelor și la îmbogățirea celor care erau deja bogați.

După pandemie, băncile au continuat să tipărească bani, însă inflația a explodat, iar opinia publică s-a întors împotriva lor. În SUA, Trezoreria acuză Fed că a creat inegalitate. În Marea Britanie, contribuabilii plătesc pierderile uriașe ale Bank of England. În Germania, BCE este contestată în justiție pentru încălcarea principiilor europene. Astăzi, toate aceste bănci se află într-un impas, comentează sursa citată. Nu pot continua fără riscuri, dar nici nu pot opri o mașinărie de făcut bani care a devenit parte esențială a sistemului financiar global.

70% din PIB, de cinci ori mai mult decât cu 20 de ani în urmă

Potrivit Băncii pentru Reglemente Internaționale, activele băncilor centrale din economiile avansate au ajuns în 2021 la o medie de 70% din PIB — de cinci ori mai mult decât acum două decenii. Practic, lumea financiară a fost reconstruită pe un munte de bani creați prin decizii tehnocrate, nu prin producție reală.

De la început, acest „tipăr de bani” a fost o temă politică explozivă. În SUA, republicanii au acuzat Fed că, prin cumpărarea datoriilor statului, riscă să creeze inflație și noi bule speculative. Senatorul Jim Bunning l-a atacat pe Bernanke încă din 2009, acuzându-l că „sădește semințele următoarei crize”. De asemenea, că n-are un plan clar de retragere din această politică, scrie sursa citată.

Banii care i-au făcut pe bogați și mai bogați

De-a lungul timpului, criticile la adresa relaxării cantitative au venit din ambele tabere politice. Stânga acuză că a amplificat inegalitățile, iar dreapta – că a subminat disciplina fiscală. Prin creșterea valorii activelor financiare, susțin politicienii, Fed a favorizat o elită care deja deținea acțiuni și proprietăți.

Un studiu realizat, anul trecut, de filiala din New York a Federal Reserve, a confirmat, cel puțin parțial, aceste critici. Politicile neconvenționale, precum QE, au redus inegalitatea în rândul celor mai săraci 90% prin scăderea șomajului, dar au mărit decalajul dintre clasa de mijloc și cei mai bogați 10%. Aceștia din urmă au profitat din plin de creșterea prețurilor la acțiuni.

După pandemie, furia publică s-a amplificat, mai ales în 2022, când inflația a atins un vârf de 9%. Pentru mulți americani, relaxarea cantitativă a devenit sinonimă cu scumpirile și cu pierderea puterii de cumpărare.

Secretarul Trezoreriei a acuzat Fed că a provocat inegalitate, că a estompat granițele dintre politica fiscală și cea monetară și că a slăbit independența instituției. El i-a cerut președintelui Powell să reducă impactul „distorsionant” al politicilor de achiziție masivă de obligațiuni și să redevină o bancă centrală cu puteri limitate.

„Politica de relaxare cantitativă a devenit simbolul abuzului de putere”

După criza financiară globală, băncile centrale din marile economii — precum Federal Reserve și Bank of England — au început să cumpere active la o scară uriașă. Acum, aceleași instituții trebuie să își reducă bilanțurile, exact într-un moment în care populismul politic le contestă independența. Pentru mulți critici, politica de relaxare cantitativă a devenit simbolul abuzului de putere al băncilor centrale, un experiment scăpat de sub control. În Statele Unite, această tensiune a ajuns până în vârful administrației, alimentând o dezbatere care ar putea schimba pentru totdeauna felul în care funcționează politica monetară.

Într-un articol publicat în revista The International Economy, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a comparat măsurile extraordinare ale Fed cu un virus creat în laborator. „Experimentele de acest tip pot scăpa ușor de sub control”, a spus el.

„Odată eliberate, nu mai pot fi închise înapoi în zona de siguranță”. Critica viza extinderea misiunii băncii centrale dincolo de limitele clasice, prin uriașele achiziții de active destinate stimulării economiei.

Pentru Bessent, Fed trebuie să revină la instrumentele simple, tradiționale, și să renunțe la ambițiile de „inginer financiar global”. Fostul membru al consiliului Fed, Kevin Warsh, i-a susținut argumentele, avertizând că relaxarea cantitativă a devenit o trăsătură aproape permanentă a politicii monetare. Iar prin aceasta, spune el, băncile centrale riscă să încurajeze politici fiscale iresponsabile.

De la salvarea economiei la un pericol politic

Relaxarea cantitativă — sau QE, cum este cunoscută — a fost controversată încă de la început. De la primele achiziții de active, imediat după criza din 2008, până la continuarea politicii în deceniul următor, criticii au acuzat constant că băncile centrale joacă un rol prea mare în economie. Iar acum, când acestea încearcă să inverseze procesul, vântul politic bate împotriva lor.

Începând cu 2022, Fed și alte bănci centrale au început să își reducă portofoliile de active prin vânzări sau expirări naturale, scrie, în continuare, Financial Times. Procesul, numit „înăsprire cantitativă”, era oricum complicat, având în vedere pierderile potențiale suportate de contribuabili și efectele asupra dobânzilor. Dar acum, în plină ofensivă populistă, acest exercițiu devine o luptă deschisă pentru independența instituțiilor monetare.

În Statele Unite, președintele Donald Trump a declanșat un atac direct asupra Fed, acuzând-o că menține dobânzile prea ridicate și că frânează economia. Președintele a cerut demiterea unei membre a consiliului, Lisa Cook, și l-a criticat dur pe actualul președinte al băncii, Jay Powell, al cărui mandat se încheie anul viitor.

În Marea Britanie, costurile fiscale asociate relaxării cantitative au explodat. Partidul Reform, condus de Nigel Farage, acuză Bank of England că a irosit miliarde din banii contribuabililor. Iar tema pierderilor rezultate din vânzarea obligațiunilor devine tot mai explozivă politic.

Un context economic și politic fragil

„Despărțirea de datoria publică a guvernelor, prin retragerea băncilor centrale, era oricum complicată”, spune economistul Eswar Prasad de la Universitatea Cornell. „Dar acum, condițiile economice și politice sunt cele mai proaste cu putință”.

Multe dintre criticile aduse politicii QE au câștigat teren în rândul economiștilor. Chiar și unii dintre susținători admit că relaxarea cantitativă a fost dusă prea departe. Mai ales după pandemie. Criticii spun că bilanțurile uriașe ale băncilor centrale au umflat bule speculative. Că au amplificat inegalitatea și că au ascuns dezechilibrele bugetare ale statelor.

Unii economiști avertizează că ostilitatea politică actuală ar putea limita drastic libertatea băncilor centrale în următoarea criză economică. Alții cred că soluția ar fi reguli mai clare. QE să poată fi aplicată doar în cazuri extreme, când sistemul financiar e în pragul colapsului.

Vincent Reinhart, economist-șef la BNY Investments și fost colaborator al lui Ben Bernanke, recunoaște acum că planul inițial al Fed a fost incomplet.

„N-am scris niciun capitol despre cum ieși dintr-o astfel de politică”, spune el. „A fost o greșeală. S-a dovedit mult mai lipicioasă decât credeam și a deschis ușa către complicații politice neașteptate”.

Când arma economică devine o povară politică

Sushil Wadhwani, fost membru al comitetului de politică monetară al Bank of England, spune că a susținut primele runde de relaxare cantitativă din 2009. Însă după pandemie, crede că măsura a fost împinsă prea departe, iar consecințele se văd acum în finanțele publice.

„Au rămas prea mult în joc”, spune el. „E trist, pentru că au otrăvit economia politică împotriva acestei arme”.

De fapt, folosirea bilanțurilor băncilor centrale în crize financiare nu este o invenție modernă. Istoria lor merge înapoi cu sute de ani, până la războaiele dintre Anglia și Franța, scrie Financial Times. Banca din Amsterdam a acționat ca un creditor de ultimă instanță. La fel, Banca Angliei a intervenit de mai multe ori în secolul al XIX-lea, inclusiv în 1866, în timpul faimoasei „Vineri Negre”, când o casă de investiții din Londra s-a prăbușit.

Totuși, ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincisprezece ani este fără precedent, spun analiștii. După prăbușirea Lehman Brothers, băncile centrale din G7 au trecut de la operațiuni de urgență la programe masive de achiziții. Ținta s-a mutat rapid: nu mai era vorba doar de salvarea băncilor. Era vorba de susținerea întregii economii și de prevenirea deflației.

Au urmat experimente monetare nemaiîntâlnite. Cumpărarea de active publice și private, orientarea anticipativă a dobânzilor și, în unele țări, chiar dobânzi negative. Politica monetară a intrat pe teritorii neexplorate, unde liniile dintre intervenție și control s-au estompat periculos.

O lume condusă de bani „creați din aer”

În cartea sa din 2015, The Courage to Act, fostul președinte al Fed, Ben Bernanke, recunoștea că relaxarea cantitativă a fost „probabil cel mai important și, cu siguranță, cel mai controversat instrument” al mandatului său. Începând cu 2008, banca centrală a cumpărat sute de miliarde de dolari în obligațiuni, inundând sistemul financiar cu lichiditate.

La Londra, Bank of England a urmat exemplul, un an mai târziu. Programul său de achiziții de titluri guvernamentale a atins vârful în 2022, cu un portofoliu de 875 de miliarde de lire sterline. Banca Centrală Europeană a venit mai târziu, dar a ajuns la o valoare totală a achizițiilor de aproximativ cinci trilioane de euro.

Furia politică traversează Atlanticul

În Marea Britanie, Banca Angliei se află sub presiune. Din cauza pierderilor masive pe care le generează vânzarea obligațiunilor cumpărate în timpul pandemiei. Pierderile sunt acoperite din bani publici, ceea ce a aprins spiritele într-o țară deja marcată de austeritate și polarizare.

Nigel Farage, liderul Partidului Reform, l-a acuzat pe guvernatorul Andrew Bailey că „aruncă zeci de miliarde la gunoi”. Într-o scrisoare oficială, adjunctul său, Richard Tice, a spus că BoE „risipeste banii contribuabililor, îmbogățind băncile din City”.

Potrivit Oficiului pentru Responsabilitate Bugetară, Marea Britanie ar putea pierde până în 2033 aproximativ 133 de miliarde de lire sterline din aceste operațiuni. E o cifră uriașă, care alimentează discursul anti-sistem și cere o „resetare” completă a relației dintre stat și banca centrală.

La ultima ședință de politică monetară, BoE a decis să încetinească ritmul reducerii bilanțului pentru a evita turbulențele pe piața obligațiunilor. Decizia a împărțit comitetul intern. Economistul-șef, Huw Pill, a avertizat că banca riscă să confunde politica monetară cu cea fiscală, pierzându-și astfel independența.

„Când liniile de responsabilitate se estompează”, a spus el, „independența devine o iluzie”.

Germania, țara care nu iartă inflația

Dacă în SUA dezbaterea despre relaxarea cantitativă s-a transformat într-o luptă între facțiuni, în Europa conflictul a devenit aproape cultural. În Germania, ideea de a tipări bani este privită cu oroare istorică. O amintire colectivă a inflației galopante din anii ’20, care a distrus economiile cetățenilor și a pregătit terenul pentru ascensiunea lui Hitler.

Așa că atunci când Banca Centrală Europeană a lansat propriul program QE în 2015, opoziția de la Berlin a fost imediată. Politicienii conservatori și o parte din Bundesbank au acuzat BCE că subminează principiile economiei germane: stabilitatea prețurilor, disciplina fiscală și neutralitatea politică.

Printre cei mai vocali critici s-a aflat Jens Weidmann, președintele Bundesbank până în 2021. El a avertizat că BCE „se apropie periculos de granița dintre politica monetară și finanțarea statelor”. Iar asta contravine direct tratatelor Uniunii Europene.

În 2020, Curtea Constituțională din Karlsruhe a pus sub semnul întrebării legalitatea programului de achiziții de obligațiuni al BCE. Au cerut o justificare mai clară pentru proporționalitatea sa. A fost prima dată când o instanță națională a contestat în mod direct autoritatea BCE, declanșând o criză juridică fără precedent în zona euro.

Christine Lagarde, președinta BCE, a răspuns că instituția „răspunde în fața Parlamentului European, nu a curților naționale”, reafirmând ideea unei bănci centrale cu autonomie absolută. A fost un moment de tensiune care a scos la suprafață fragilitatea arhitecturii financiare europene, scrie, în continuare, Financial Times.

Când politica monetară devine dependență

Astăzi, băncile centrale se confruntă cu o dilemă pe care ele însele au creat-o. După ani de achiziții masive, dețin volume uriașe de datorii publice pe care nu le pot vinde fără a destabiliza piețele. Orice pas înapoi duce la creșterea randamentelor, la panică pe burse și la noi pierderi contabile.

„E ca și cum ai încerca să te lași de un drog care ți-a salvat viața, dar ți-a distrus metabolismul”, spune un fost oficial al BCE, sub protecția anonimatului.

În SUA, Fed a început timid să-și reducă bilanțul, dar procesul este lent și riscant. În Marea Britanie, Bank of England a vândut deja o parte din obligațiuni, însă cu pierderi masive. În zona euro, BCE merge și mai prudent. Știe că o retragere bruscă ar putea zdruncina țările cu datorii mari, precum Italia sau Grecia.

În fond, toate băncile centrale par prinse într-un paradox. Au devenit atât de mari și atât de integrate în sistemele financiare, încât orice mișcare de retragere riscă să provoace exact criza pe care încercau să o prevină.

Sfârșitul erei banilor magici

În lumea post-pandemie, băncile centrale nu mai pot poza în arbitri neutri, comentează Financial Times. Ele au devenit actori politici de prim rang, cu o putere enormă asupra statelor, piețelor și chiar asupra percepției publice cu privire la realitatea economică.

Inflația ridicată din ultimii ani a forțat băncile să inverseze brusc direcția. De la dobânzi aproape de zero, la cele mai dure majorări din ultimele patru decenii. Dar efectul acestei întoarceri de 180 de grade este devastator. Guvernele plătesc acum dobânzi uriașe pentru datoria acumulată în anii în care au tipărit bani.

În Marea Britanie, aceste costuri suplimentare au devenit o problemă fiscală majoră. În SUA, randamentele obligațiunilor guvernamentale au urcat peste 5% în 2023. Un nivel care a pus presiune pe bugetul federal și a generat noi dispute între Trezorerie și Fed.

În Europa, BCE se teme că dobânzile mari vor împinge economiile fragile din sud în recesiune. Dar reducerea lor ar însemna o nouă relaxare. Deci – un nou val de critici privind inflația și inegalitatea.

Cu alte cuvinte, instrumentul care a salvat economia mondială în 2008 a devenit acum o capcană. Fiecare mișcare are un cost politic. Fiecare decizie — o reacție populistă.

De la salvatori, la țapi ispășitori

În 2009, bancherii centrali erau priviți ca eroi. Ben Bernanke a fost supranumit „omul care a salvat lumea”. Astăzi, succesorii săi sunt acuzați că au creat o bulă a inegalității și au transformat capitalismul într-un sistem dependent de injecții monetare.

„Independența băncilor centrale este cea mai mare iluzie a epocii noastre”, spune un analist londonez citat de Financial Times. „Când fiecare decizie de politică monetară schimbă prețul caselor, schimbă configurația locurilor de muncă și bugetul guvernului, nu mai e vorba doar de economie — e vorba de putere”.

Această criză de legitimitate lovește exact în inima sistemului construit după 1945: ideea că tehnocrația poate fi neutră, că experții pot gestiona economia fără să se murdărească politic. În realitate, banii creați din nimic au rescris regulile democrației economice, comentează sursa citată.

Băcile centrale intră în epoca incertitudinii

Pe măsură ce bilanțurile uriașe se transformă în pierderi, iar presiunea populistă crește, băncile centrale intră într-o nouă epocă. Epoca incertitudinii. Unii economiști vorbesc despre necesitatea unei „politici monetare democratizate” — mai transparentă, mai responsabilă, mai atentă la distribuția efectelor sale.

Alții cred că e prea târziu.

„Odată ce ai învățat să creezi bani din nimic și să salvezi lumea cu ei”, spune un fost oficial al Fed, „nu mai poți reveni la normal. Normalul nu mai există”.