De ce și-ar dori Trump să slăbească dolarul? Analiză The Guardian: Ce presupune așa numitul „Acord de la Mar-a-Lago”

În plin război comercial, investitori din toată lumea se întreabă care ar putea fi următoarea mutare șocantă a președintelui Statelor Unite. Printre primele răspunsuri la îndemână, mulți arată spre așa numitul „Acord de la Mar-a-Lago” – o inițiativă propusă de Stephen Miran, președintele Consiliului Consultativ Economic al lui Trump. Acordul vizează coordonarea cu partenerii comerciali ai Americii pentru a slăbi dolarul, comentează The Guardian. 

Preşedintele SUA Donald Trump nu şi-a ascuns dorinţa ca dolarul să se deprecieze pentru a ajuta la rein­dustrializarea Americii. O mo­nedă slabă este bună pentru expor­ta­tori, de­oarece fa­ce expor­tu­rile mai ief­tine și mai com­petitive pe pieţele in­ternaţionale. Un război co­mer­cial, cum este cel dintre por­nit de SUA con­tra lumii şi, mai ales, contra Chinei, înseamnă şi un război valutar, comentează și El Pais. Există, însă, și alte soluții pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă Statele Unite, comentează The Guardian. Deși nu ar elimina automat deficitul de cont curent, reducerea deficitului fiscal ar fi o soluție mai decentă decât un război comercial. Totuși, precizează The Guardian, o astfel de politică în primul rând că nu i-ar forța pe liderii lumii să caute favoruri de la Trump. În plus, ar readuce în atenția mass-mediei internaționale disputele și negocierile parlamentare interne din Statele Unite.

Dolarul nu este un privilegiu, ci o povară

Planul lui Trump, comentează The Guardian, pornește de la ideea că statutul dolarului ca valută de rezervă internațională nu este un privilegiu, ci o povară costisitoare, care a contribuit semnificativ la dez-industrializarea economiei americane, comentează The Guardian. Teoria spune că cererea globală ridicată pentru dolar susține aprecierea monedei, făcând produsele americane mai scumpe comparativ cu importurile. Această dinamică alimentează deficitele comerciale cronice și încurajează mutarea producției în străinătate. O dată cu producția, “migrează” și locurile de muncă.

Lovitură pentru Elon Musk. Un fond de pensii rupe tăcerea și blochează investițiile în Tesla

18:59

Von der Leyen, în fața unui test critic: Justiția UE va lua o decizie în cazul mesajelor secrete din „Pfizergate”

18:30

Un alt factor cheie al deficitului de cont curent rămâne puterea economiei americane, care a fost, în ultimele decade, cea mai dinamică dintre marile economii globale. Firmele americane au devenit extrem de atractive pentru investitori. Chiar și sectorul manufacturier și-a crescut ponderea în PIB. Totuși, locurile de muncă nu au ținut pasul cu această creștere, deoarece fabricile moderne sunt, de fapt, puternic automatizate.

Cât adevăr e, de fapt, în această ipoteză? – se întreabă editorialiștii The Guardian. Este plauzibil ca investitorii străini, dornici să dețină acțiuni, obligațiuni și active imobiliare în Statele Unite, să genereze intrări constante de capital în SUA, stimulând consumul intern și cererea – atât pentru bunuri tranzacționabile (ex: automobile), cât și pentru bunuri netranzacționabile (ex: locuințe, restaurante). În special cererea ridicată pentru bunuri netranzacționabile tinde să ducă la aprecierea dolarului, făcând importurile mai atractive pentru consumatorii americani – exact cum sugerează Miran.

Trump vrea ca moneda americană să înceteze a mai fi moneda de rezervă a lumii?

Totuși, această logică omite detalii esențiale. Deși statutul dolarului de monedă de rezervă globală crește cererea pentru titlurile de stat americane (Treasuries), nu înseamnă că majorează cererea pentru toate activele americane. Băncile centrale asiatice, de pildă, dețin trilioane de dolari în titluri de trezorerie pentru a-și stabiliza cursurile valutare și a constitui rezerve pentru eventuale crize, însă evită, în general, alte active americane, acțiuni sau imobiliare, care nu servesc acelorași obiective de politică economică.

Prin urmare, dacă alte statele să acumuleze titluri de trezorerie, nu sunt obligate să obțină surplusuri comerciale pentru a le finanța. Fondurile necesare pot proveni și din vânzarea unor active existente, precum acțiuni, terenuri sau fabrici deținute în străinătate.

Până la mijlocul anilor ‘70, America avea excedent de cont curent

Între anii 1960 și mijlocul anilor 1970, deși dolarul era deja consacrat ca monedă de rezervă globală, SUA înregistra în mod constant surplusuri de cont curent, nu deficite. Investitorii străini acumulau titluri de trezorerie americane, iar companiile americane își extindeau prezența internațională prin achiziția de facilități de producție în străinătate sau prin investiții „greenfield” (construirea de noi fabrici de la zero).

Epoca postbelică nu este singurul exemplu în care țara emitentă a monedei de rezervă mondială a avut surplus de cont curent. Lira sterlină, de exemplu, a dominat sistemul monetar internațional din anii 1800 până la Primul Război Mondial, perioadă în care Marea Britanie a înregistrat în mod obișnuit surplusuri externe, susținute de randamente ridicate din investițiile în colonii.

Mai există o interpretare a deficitului de cont curent american, care arată de ce relația dintre rata de schimb și dezechilibrele comerciale este mai complexă decât sugerează teoria lui Miran. Din perspectivă contabilă, surplusul de cont curent al unei țări este egal cu diferența dintre economiile naționale și investițiile realizate de guvern și sectorul privat. Important este că „investiții” înseamnă aici active fizice – fabrici, locuințe, infrastructură, echipamente – și nu instrumente financiare, comentează Guardian.

Puterea dolarului nu ţine doar de cursul de schimb valutar. Deficitul de cont curent nu este determinat doar de cursul valutar, ci de orice factor care influențează echilibrul dintre economii și investiții la nivel național. În 2024, deficitul fiscal al SUA a fost de 6,4% din PIB, semnificativ mai mare decât deficitul de cont curent, care s-a situat sub 4% din PIB.

I-ar mai cere politicienii lumii favoruri lui Trump?

Chiar dacă reducerea deficitului fiscal nu ar elimina automat și deficitul de cont curent (efectul depinde de modul în care se face ajustarea și de reacția sectorului privat), totuși, este o soluție mai directă decât lansarea unui război comercial, comentează The Guardian. O astfel de măsură, însă, ar necesita un efort politic considerabil, pentru că ar trebui convins Congresul să adopte o politică fiscală mai responsabilă. Spre deosebire de un conflict comercial vizibil, această a doua abordare ar fi ceva mai discretă și nu i-ar forța pe liderii lumii să caute favoruri de la Trump, ci, mai degrabă, ar readuce în atenția mass-media disputele interne.