Timpul este bani. Cum am ajuns la asta?

Ceasurile au fost mereu un instrument de control, nu doar un mod de a măsura timpul. Funcția lor socială a depășit rapid utilitatea lor tehnică. Ceasurile stabileau regulile zilei, chemau oamenii la muncă sau la rugăciune și evaluau performanța fiecăruia. Managerul cu cronometrul în mână a devenit un mare simbol al capitalismului industrial. De la mănăstiri medievale, la fabrici moderne, ceasurile au dictat ritmul vieții economice întotdeauna în istorie. Timpul a evoluat, transformându-se: din instrument de orientare, a devenit în resursă economică, modelând munca, productivitatea și relația modernă cu valoarea. Astăzi, ne monitorizăm singuri, prin aplicații de productivitate care cuantifică fiecare minut. Unele aplicații poartă nume aproape amenințătoare, precum TickTick, sugerând presiunea utilizării eficiente a timpului. Precizia oferită de tehnologie produce control, dar generează și noi forme de stres în lumea contemporană.

Măsurarea zilei a început să măsoare și oamenii

Ralph Kettell era tipul de excentric pe care doar Oxford îl poate produce, iar reputația lui a rămas legendară în istoria universității. Născut în Hertfordshire în 1563, Kettell a ajuns la Oxford la 15 ani, cu o bursă la Trinity College. Ca mulți alții, nu a mai plecat după absolvire, transformând orașul universitar în centrul vieții sale. Anii au trecut, barba lui ordonată a încărunțit, iar el a devenit profesor, cleric și în final coordonatorul colegiului, începe un amplu reportaj dedicat perspectivei economice a timpului, publicat de Financial Times.

Kettell avea obiceiuri care ar face orice departament modern de HR să intre în alertă. Studenții lui nu-i puteau uita prea ușor excentricitățile. Purta o foarfecă în gulerul de stofă și, fără avertisment, îi tundea rapid pe studenții cu părul lung. Ca lector, și-ar fi ieșit din minți într-o sală plină de laptopuri și smartphone-uri: zgomotele lumii digitale ar fi fost exact opusul ordinii pe care o impunea. Totuși, Kettell aducea mereu un obiect important și îl punea pe la catedră. Acesta îi oferea o autoritate aparte în cursuri. Era o clepsidră, folosită obsesiv pentru a controla ritmul orelor și atenția audienței.

De ce își pierde esența fenomenul Black Friday și ce îl înlocuiește

20:07

Telefonul Trump, tot absent de pe piață: lansarea amânată, abonamentul cu telemedicină rămâne pe hârtie

18:59

O oră devenea un interval elastic

Dacă studenții erau delăsători, scotea o clepsidră și mai mare, care putea să măsoare două ore întregi, prelungind timpul după propriile criterii. Prin această tehnică simplă, Kettell manipula durata lecțiilor, ceea ce creștea presiunea asupra celor prezenți. Pentru cursanții leneși, o oră devenea un interval elastic, dictat de starea de spirit a profesorului. Puțini dintre ei i-ar fi mulțumit, probabil, pentru această prelungire forțată.

Povestea ceasului mecanic în Europa este lungă și plină de peripeții. Evoluția sa reflectă extinderea unui nou mod de organizare socială. În Evul Mediu, numeroase orașe aveau ceasuri instalate într-un loc vizibil în spațiul public, ceea ce îi asigura comunității un reper. Cel puțin 25 de orașe engleze aveau astfel de mecanisme în 1400, deși tehnologia era încă limitată. În 1577, analistul social William Harrison nota deja că englezii își organizau zilele „continuu după ceasuri, cadrane și după instrumente astronomice”, semn al unei schimbări profunde. În zonele rurale, aproximativ jumătate dintre bisericile parohiale aveau ceasuri în 1700.

Ceasurile au fost esențiale pentru dezvoltarea științelor naturale

În acel moment, Anglia depășea Olanda, liderul anterior în inovația tehnică, iar această schimbare avea implicații științifice majore. Ceasurile au fost esențiale pentru dezvoltarea științelor naturale în secolul al XVII-lea, oferind precizie într-o epocă în care observația riguroasă devenise crucială. Când oamenii încercau să explice importanța cosmologiei lui Isaac Newton, recurgeau adesea la metafore mecanice. Dumnezeu era descris ca un mare ceasornicar, care punea universul în mișcare, îi fixa rotițele și îl lăsa să funcționeze. Măsurarea exactă a dat încredere societăților europene și a susținut expansiunea imperiilor.

Ceasurile i-au ajutat pe navigatori să calculeze latitudinea și, mai târziu, longitudinea, întărind puterea flotelor imperiale în aventurile lor globale. Odată cu noua precizie, timpul devenea un instrument strategic de control. Lumea era din ce în ce mai măsurabilă, iar odată cu ea creștea autoritatea economică și militară a Europei. Timpul începea să fie stăpânit, iar odată cu el, și globul, continuă sursa citată.

O lume nouă, ordonată de mecanisme fine

Vizavi de Trinity College se află o clădire clasică ce domină fluxul continuu de studenți, turiști și localnici, marcând o tranziție între vechi și modern. Imobilul datează din anii denumiți, uneori idealizat, „revoluția științifică”, perioadă în care ambiția intelectuală se combina cu expansiunea universitară. Inițial, clădirea a fost construită pentru o colecție ciudată adunată de astrologul Elias Ashmole, un alt excentric faimos al Oxfordului. Conținutul original a fost mutat într-o locație mult mai impunătoare, însă vechiul edificiu a rămas funcțional.

„Old Ashmolean”, aflat lângă teatrul Sheldonian proiectat de Wren, găzduiește astăzi Muzeul de Istorie a Științei, deschis gratuit publicului. Este considerat cel mai vechi muzeu proiectat special să fie o instituție dedicată lumii științei. Istoria sa reflectă nașterea gândirii moderne, scrie Financial Times. Muzeul deține o colecție remarcabilă de ceasuri, expusă într-o încăpere întunecată de la parter. Vizitatorii pot vedea aici ceasuri de masă din Franța secolului al XVI-lea, lanterne orologice, ceasuri de buzunar sau mecanisme grandioase construite în Oxford și Londra secolului următor.

Povestea unei epoci aflate între magie și mecanică

Expunerea creează o atmosferă misterioasă, sugerând fascinația unei epoci aflate între magie și mecanică. Piesele par fragile, dar impun prestanță, iar subtilitatea lor tehnică amintește de începuturile standardizării timpului. În foyerul luminos de la etaj se află probabil cel mai valoros exponat: un ceas vertical foarte subțire, cu structură delicată și cu o carcasă din abanos. Deși are mai puțin de 1,80 metri, impresionează prin finețea rotunjimilor și prin echilibrul proporțiilor sale.

Datarea indică anii 1660, iar creatorul este Ahasuerus Fromanteel, un ceasornicar născut la Norwich, într-o familie flamandă. Piesel acestui ceas l-au impresionat până și pe Oliver Cromwell. Este printre primele ceasuri pendulare englezești și marchează apariția unei tehnologii care urma să transforme modul în care oamenii percep durata și ritmul activităților. În anii 1660, un astfel de obiect reprezenta un lux inaccesibil majorității. Un secol mai târziu, ceasurile mecanice deveniseră comune, odată cu creșterea puterii economice. Inventarele de succesiune analizate de istorici arată o răspândire rapidă a acestor obiecte.

Istoricul Lorna Weatherill a evaluat aproximativ 3.000 de astfel de inventare, identificând o creștere spectaculoasă a deținerii de ceasuri și ceasornice între 1660 și 1740. În anii 1720, o treime dintre aceste liste menționau ceasuri. Procentul îl depășea pe cel al picturilor sau chiar pe cel al draperiilor, semn că oamenii aveau priorități culturale noi. Mai mult, chiar și cei foarte săraci puteau deține uneori ceasuri: un studiu din Essex arată că unul din cinci localnici avea un astfel de obiect. Timpul se răspândise peste tot, democratizând controlul asupra ritmului activităților.

Biserica și fabrica măsoară timpul la unison

La marginea Oxfordului, pe un deal cu vedere spre văile Thame și Thames, se află biserica din Garsington, scrie Financial Times. Cșădirea este luminată intens în zilele senine. Turnul său medieval din calcar a avut odinioară, probabil, un cadran solar. Acesta este un element comun pentru cam toate parohiile rurale. În primele decenii ale secolului al XVII-lea, Ralph Kettell a predicat aici ca paroh – o misiune secundară pe care și-a asumat-o în paralel cu cariera universitară. Nu se știe dacă aducea faimoasa lui clepsidră și la amvon, dar este posibil ca disciplina să fi rămas aceeași.

Biserica a investit, ulterior, într-un ceas mecanic, înlocuind un cadran mai vechi. Decizia demonstrează interesul comunității pentru organizarea timpului. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, enoriașii au plătit 172 de lire și patru șilingi, echivalentul a aproximativ 27.000 de lire actuale, pentru un mecanism construit în Clerkenwell. Științele naturale nu dețineau monopolul timpului, iar ceasurile publice rămâneau dominante în viața religioasă. Chiar și atunci, ritmul zilnic era anunțat în primul rând prin sunetul clopotelor.

Turnurile cu ceas măsurau programul muncitorilor

Drumul dintre Oxford și Garsington arată complet diferit astăzi: trece direct prin fabrica Cowley, imensul complex al celor de la BMW, în care se asamblează modelul Mini. Ca multe fabrici, Cowley a avut un turn cu ceas care marca programul muncitorilor. A fost demolat în 2002, după decenii de funcționare. Spațiul de lucru preluase acum rolul de stabilire a ritmului, exact cum o făcea altădată parohia. Timpul devenise parte din infrastructura industrială.

Semnificația timpului se schimbase radical, transformându-se, din reper religios, în resursă economică. Timpul îi era dedicat producției, iar valoarea sa era măsurată prin activitate și rezultate. Timpul devenise bani, iar eficiența era urmărită cu o intensitate tot mai mare. Această logică a remodelat relațiile de muncă și a transformat percepția socială asupra ritmului zilnic.

Pontaj la intrarea în fabrică?

Muncitorii de fabrică trebuiau să „ponteze” la intrare, folosind dispozitive noi, care standardizau raportarea la program. Gledhill-Brook Time Recorder, produs de o companie din Halifax cunoscută pentru casele de marcat, era un dispozitic-simbol al acestui sistem. Aparatul avea un ceas cu pendul în partea superioară și un slot în care angajații introduceau cartonașul pentru înregistrare. Un astfel de recorder, din Cowley, a fost vândut la licitație pentru 100 de lire, deși îi lipsea panoul original de sticlă.

Dispozitivul reprezintă o lume în care munca este definită prin ore, nu prin sarcini, reflectând transformarea industrială. Istoricul EP Thompson a subliniat că timpul măsurat mecanic a devenit un instrument al capitalismului, aducând disciplină și conformitate. Prezența la program a devenit contract social, iar o mare parte din viață se desfășura în „timpul companiei”. Oamenii ajungeau să trăiască într-un ritm controlat de mecanismele fabricii.

Toată lumea a vrut, de fapt, să controleze muncitorii

Desigur, dorința de a controla muncitorii nu era nouă, iar exemplele anterioare sunt numeroase. În 1620, oficialii din Godalming considerau că un ceas public îi va ajuta pe orășeni să stabilească disciplina ucenicilor și servitorilor. Ceasul modern oferea însă precizia necesară pentru aplicarea consecventă a regulilor. Odată cu răspândirea mecanismelor fiabile, nu mai exista scăpare din fața timpului reglementat.

Nu toți au acceptat ușor această schimbare, iar reacțiile au variat, de la rezistență, la adaptare. În jurul anului 1700, la fierăria lui Ambrose Crowley din Durham, patronul a ordonat ca doar ceasul oficial să fie folosit pentru verificarea programului. Mecanismul era încuiat, pentru a preveni sabotajul angajaților nemulțumiți. Timpul devenise, astfel, un element al conflictului industrial, parte a negocierilor tacite dintre capital și muncă.

Când măsurarea timpului devine autocontrol și anxietate 

Ticăitul ceasului a devenit, încet-încet, însuși ritmul capitalismului modern. Supravegherea nu mai este impusă doar de patroni. Astăzi, ne monitorizăm singuri, prin aplicații de productivitate care cuantifică fiecare minut disponibil. Unele instrumente poartă nume aproape amenințătoare, precum TickTick, sugerând presiunea utilizării eficiente a timpului. Precizia oferită de tehnologie produce control, dar generează și noi forme de stres în lumea contemporană.

Lumea din vechime trecerea timpului ca pe un adversar. Imaginile cu Bătrânul Timp, purtând clepsidră și coasă, exprimau teama mortalității. Astăzi trăim mai mult, însă ne temem că nu folosim eficient anii câștigați. Măsurarea exactă a timpului poate accentua anxietatea și poate transforma fiecare oră într-o resursă evaluată financiar, nu existențial. Nu este clar dacă această evoluție ne-a eliberat sau doar a schimbat tipul constrângerii.

„Stelele se mișcă, timpul curge, ceasul va bate”

Nu ne-am dori să revenim la o epocă în care profesorii „întindeau” timpul așa cum doreau. Lumea aceea, însă, avea alt ritm. Ceasurile erau, pe atunci, obiecte în fața cărora înlemneai de uluire, admirându-le frumusețea. Nu erau instrumente ale presiunii productive. Ceasurile inspirau respect, iar mecanica lor simboliza armonia ordonată a Universului. Un astfel de raport poate oferi un echilibru – menit să reducă tensiunea dintre eficiență și și condiția de a fi om.

Doctor Faustus, în piesa lui Marlowe, spune: „Stelele se mișcă, timpul curge, ceasul va bate”. Modul în care ascultăm acest timp rămâne alegerea noastră, iar utilizarea lui depinde de prioritățile fiecărei generații, scrie autorul Financial Times. Ralph Kettell a trăit îndeajuns pentru a vedea lumea lui cum este sfâșiată de războiul civil. În 1642, Oxford a fost invadată de trupe, curteni și familiile ofițerilor regaliști, transformând orașul într-un haos permanent.

John Aubrey, un fost student, susținea că războiul i-a accelerat sfârșitul lui Kettell, un profesor care obosise de atâtea tulburări fără încetare. Cea mai mare lovitură a venit când un infanterist a intrat în sala de curs, s-a plictisit și i-a spart prețioasa clepsidră. Gândul pierderii acestui obiect, simbol al controlului asupra timpului, l-a afectat profund. Kettell a murit în 1643, la 80 de ani. Bătrânul Timp venise, în cele din urmă, și pentru el, mai scrie sursa citată.