Deși pare etern, sistemul nostru solar este doar o etapă trecătoare într-un Univers în continuă schimbare. Astronomii avertizează că, în ciuda longevității sale de peste 4,6 miliarde de ani, soarta sistemului solar este pecetluită.
Sistemul solar pare stabil, dar funcționează ca un mecanism de ceasornic cu un termen de expirare inevitabil. La mijloc se află Soarele, o stea de dimensiuni medii care generează lumină și căldură prin fuziunea nucleară a hidrogenului din miezul său. Însă combustibilul acestei reacții nu este infinit: în aproximativ 5 miliarde de ani, hidrogenul va fi epuizat, iar echilibrul forțelor interne va fi distrus.
În acel moment, Soarele va intra într-o fază de evoluție. Miezul său va muri, iar straturile exterioare se vor umfla până la sute de ori față de dimensiunea actuală. Vom avea o stea gigantică și rece care va înghiți planetele cele mai apropiate. Mercur și Venus vor fi primele sacrificate, iar Pământul, aflat la limita periculoasă, este cel mai probabil condamnat și el.
„Chiar dacă nu va fi complet înghițit, va fi topit până la punctul în care nu va mai fi locuibil”, explică astrofizicienii.
După această fază, Soarele își va încheia viața într-o formă mult mai mică, dar extrem de densă și se va transforma într-o pată albă. Acest pată va avea dimensiunea Pământului, dar o masă similară cu cea a Soarelui de azi, și nu va mai emite lumină sau căldură semnificativă. Sistemul solar va deveni, astfel, un loc întunecat și înghețat, scriu cei de la Live Science.
Deși moartea Soarelui semnalează sfârșitul vieții așa cum o știm, planetele exterioare – Marte, Jupiter, Saturn și celelalte – vor continua să orbiteze. Însă, fără influența gravitațională stabilizatoare a unei stele active, echilibrul dintre corpurile cerești va fi fragil.
Alan Stern, cercetător principal al misiunii New Horizons de la NASA, spune că, din perspectiva habitabilității, moartea Soarelui este „finalul” pentru sistemul solar. Totuși, din punct de vedere strict astronomic, sistemul va continua să existe încă miliarde, trilioane sau chiar cvadrilioane de ani – dar într-o formă haotică și complet lipsită de viață.
Fred Adams, profesor de astrofizică teoretică la Universitatea din Michigan, adaugă că în timp, rarele evenimente cosmice vor începe să se acumuleze. Stelele rătăcitoare ar putea trece suficient de aproape pentru a destabiliza orbitele planetelor, sau o supernovă ar putea perturba grav sistemul.
Pe termen foarte lung, ar apărea descompunerea materiei. Unele teorii sugerează că protonii, particulele fundamentale care formează atomi și, implicit, tot ce există în Univers, sunt instabili. Deși descompunerea unui proton nu a fost niciodată observată, experimentele teoretice estimează o durată de viață de cel puțin 10³⁴ ani, cu mult dincolo de timpul în care sistemul solar va mai putea fi recunoscut.
Dacă protonii încep să se dezintegreze, întreaga materie va începe să dispară încetul cu încetul. Nu vor mai exista planete, stele, sau chiar particule. Universul ar ajunge într-o stare de „moarte termică” – un spațiu infinit, complet gol, lipsit de orice energie, mișcare sau viață.