Aurora boreală a fost privită ca o profeție, un semn al războiului sau un mesaj divin. De la imperii antice la revolte politice, luminile polare au fost asociate cu soarta națiunilor și de multe ori cu prăbușirea regatelor.
În 1716, după o revoltă ce a avut loc în Anglia, cerul a fost brăzdat de lumini intense. Martorii au descris scene dramatice, vorbind despre „flăcări pure”, „torțe uriașe” și chiar o „ploaie de sânge”. Contextul politic a alimentat teama. Revolta iacobită, prin care dinastia catolică Stuart încerca să recapete tronul, transformase țara într-un butoi cu pulbere. Interpretarea aurorei depindea de tabără.
Un cleric englez nota că unii priveau fenomenul cu groază, considerându-l un „străin prevestitor”. Alții vedeau în el „soarta națiunilor și prăbușirea regatelor”. În nordul Europei, întregul fenomen avea o cu totul altă explicație. În Finlanda, oamenii vorbeau despre coada unui vulpe arctice care lovea zăpada și aprindea cerul. Această legendă stă și astăzi la baza numelui finlandez revontulet, adică „focurile vulpii”.
Mult timp, cea mai veche relatare despre auroră era considerată o cronică din China din anul 193 î.Hr. Împăratul Jin nota atunci că „cerul s-a deschis în nord-est”.
Cercetările recente au împins însă istoria mai departe. Aristotel descria în „Meteorologica”, în jurul anului 330 î.Hr., „flăcări arzătoare” și „torțe mișcătoare” pe cer. În aceleași secole, tăblițele babiloniene menționau „nori roșii” și „cer însângerat”, interpretate ca semne pentru conducători.
Și mai surprinzătoare este descoperirea unui text chinez de acum 3.000 de ani. Acest era tradus prin „Analele din Bambus”. În el, cercetătorii au identificat descrierea unui fenomen „în cinci culori”, probabil o auroră extrem de puternică provocată de o activitate solară intensă.
Pentru popoarele nordice, luminile polare făceau parte din viața de zi cu zi, iar poveștile se transmiteau din generație în generație.
În comunitățile sami, fenomenul inspira teamă, notează BBC. Oamenii erau avertizați să tacă atunci când cerul începea să danseze și, mai ales, să nu provoace aurora. Femeile își acopereau părul pentru a evita ca „razele” să le atingă.
În Alaska, copiii erau speriați cu povești despre spirite care joacă fotbal cu capetele oamenilor, pentru a-i ține aproape de casă după lăsarea nopții. În emisfera sudică, unde aurora este vizibilă doar în regiuni izolate, tradițiile populațiilor indigene asociază fenomenul cu sângele, focul și moartea. Pentru unele comunități, aurora era un tabu și doar bătrânii aveau voie s-o interpreteze.
Termenul modern aurora borealis a apărut abia în secolul al XVII-lea și este atribuit lui Galileo Galilei. Acesta a combinat numele zeiței romane a zorilor, Aurora, cu cel al vântului de nord, Boreas. Apariția spectaculoasă a luminilor cerești a fost adesea asociată cu evenimente istorice majore.
În timpul Războiului de Independență al Statelor Unite, poetul galez Hugh Jones vedea aurora ca un îndemn ca Marea Britanie să păstreze credința protestantă și să caute pacea.
În 1745, în timpul unei noi revolte iacobite, luminile din nord au fost din nou interpretate ca semne divine, poetul galez Dafydd Jones scriind despre „semnele puternice ale lui Cristos”.