Europa nu și-a mai revenit după căderea Zidului Berlinului

Căderea Zidului Berlinului a părut o imensă victorie. În realitate, a deschis o criză care încă ne modelează drumul la nivel regional și care încă pune la încercare slăbiciunile bătrânului continent. După 1989, Europa a pierdut multe dintre noile confruntări ideologice, și-a pierdut conducerea și direcția, scrie Bloomberg. Rezultatele se văd în patru domenii esențiale: energie, apărare, industrie și monedă. În toate aceste domenii, slăbiciunea relativă a Europei și dependența ei de America s-au accentuat. Raportul lui Mario Draghi, din 2024, descrie perspectivele continentului ca „sumbre și inevitabile”: Europa devine mai puțin prosperă, mai puțin egală, mai puțin sigură și, prin urmare, mai puțin liberă. Și, comentează sursa citată, se prea poate că rezultatul să fie exact acesta, de vreme ce puține dintre recomandările lui Draghi au fost implementate până acum. 

O unificare pregătită doar de istorie

În anii de dinaintea prăbușirii Zidului Berlinului, presa obișnuia să-i întrebe pe politicienii germani când cred că țara lor s-ar putea reunifica. Cei mai mulți, inclusiv cancelarul Helmut Kohl, spuneau că nu se așteaptă să trăiască acel moment. Corespondentul Financial Times în Germania chiar dezvolta teoria că, dacă lumea ar fi fost riguros pregătită, unificarea nici măcar nu s-ar fi produs. Planurile ar fi fost dezvăluite și sabotate de state care nu doreau o Germanie mare.

Când a picat zidul, Kohl pare că a fost uluit. A aflat vestea în timpul unei vizite la Varșovia, scrie Bloomberg. A fost, să zicem, un moment tensionat, având în vedere că Polonia privea cu neliniște creșterea puterii vecinului său apusean. „Domnule cancelar, zidul cade”, i-a spus un consilier, în cursul unui apel telefonic legendar, pe 9 noiembrie 1989. „Ackermann”, a întrebat Kohl, „ești sigur?”

Căderea Zidului a fost un moment de triumf și de catharsis. Un moment de eliberare a energiilor acumulate în atâția ani de presiuni. A simbolizat, din multe puncte de vedere, o ruptură de trecut. Din păcate, însă, nu a avut aceeași forță pentru a defini un viitor clar, comentează sursa citată. Europa avea atunci o șansă unică spre stabilitate, pace și prosperitate.

De la succes, la confuzie geopolitică

Sfârșitul Războiului Rece, între 1989 și 1991, a adus cea de-a cincea mare criză în echilibrul de putere european, după cele generate de Napoleon, Kaiserul Wilhelm al II-lea, Adolf Hitler și expansiunea sovietică a lui Stalin. Prima reacție la prăbușirea zidului a fost o imensă bucurie, amestecată, însă, cu teama previzibilă că o Germanie reunificată ar putea redeveni dominantă continental.

Pentru toate națiunile occidentale, căderea Zidului Berlinului a însemnat deopotrivă triumf și o încercare. Statele Unite au profitat mai mult decât oricare altă țară de pe urma relaxării tensiunilor Est-Vest și a colapsului neașteptat al Uniunii Sovietice, în 1991. Au profitat chiar mai mult decât Germania.

O lume fără echilibru stabil

Furtuna post-1989 a pus la încercare o ordine mondială care nu fusese niciodată cu adevărat clară. Astăzi, această ordine cedează în fața unei structuri mult mai difuze și impredictibile, scrie Bloomberg. Bătrânul continent este nepregătit pentru ofensiva pe care doi președinți au lansat-o asupra principiilor fundamentale ale ordinii de după 1945. Donald Trump și Vladimir Putin sunt eficienți în acest atac.

Realitatea actuală este dureroasă și paradoxală. În cele patru decenii de reconstrucție postbelică, Europa, alături de SUA, a câștigat disputa cu privire la cele două concepte care divizaseră lumea până atunci: superioritatea capitalismului și eșecul comunismului. După 1989, a pierdut multe dintre noile confruntări ideologice, și-a pierdut conducerea și direcția, scrie Bloomberg. Rezultatele se văd în patru domenii esențiale: energie, apărare, industrie și monedă. În toate acestea, slăbiciunea relativă a Europei și dependența de SUA s-au accentuat.

Europenii suportă acum consecințele, deși nu sunt pe deplin vinovați.

Erori epice și consecințe strategice

Europa și SUA nu au găsit o bază comună de acțiune în domenii strategice, mai ales în apărare. Ambele au greșit grav în strategiile de gestionare a Rusiei, o țară fragilizată și instabilă. Înțelegerea franco-germană s-a erodat, iar relațiile economice cu China s-au complicat.

Occidentul s-a dovedit ezitant în fața unei Chine aflate în plin avânt industrial și politic, care sprijină tot mai vizibil Moscova. Această alianță amenință nu doar securitatea, ci și prosperitatea economică a Vestului.

Germania a comis erori majore în politica energetică, dezvoltând o dependență masivă de Rusia. Iar asta a fost, printre altele, una dintre cauzele recesiunii din 2023–2024, scrie Bloomberg.

În 2022, Germania importa 55% din gaz din Rusia, deși în 1970 guvernul stabilise limita maximă la 20%. După invazia Ucrainei, Berlinul a fost obligat să semneze contracte noi, mult mai scumpe, inclusiv cu America – un partener ignorat până atunci, având în vedere „abundența” pe care o asigura Rusia.

Brexit, moneda unică și slăbirea nucleului european

Greșelile colective au dus, pe căi ocolite, la referendumul pentru Brexit din 2016 și la ieșirea Marii Britanii din Uniune – în 2020. Premierul David Cameron a încheiat, astfel, cea mai mare miză pierdută din istoria politică modernă a Regatului Unit.

Indiferent de efectele pe termen lung asupra Marii Britanii, ruptura a accelerat declinul european. Strâns legat de aceasta este proiectul Uniunii Economice și Monetare, care a pornit greșit încă de la lansarea lui, în 1999. A pornit cu prea mulți membri și cu riscuri prea mari, își continuă demonstrația sursa citată.

Accelerarea a fost determinată de unificarea germană. Marca — simbolul redresării postbelice — a fost sacrificată pentru a preveni o ruptură franco-germană și pentru a echilibra supremația monetară americană. Imperativele perioadei au fost clare: stabilitate, prosperitate și coeziune. Niciunul dintre aceste obiective nu a fost, însă, pe deplin atins.

Draghi și iluzia salvării europene

Uniunea Monetară a generat o tendință deflaționistă constantă. Măsurile menite să salveze euro au slăbit cererea și nu au stimulat creșterea. Țările care au evitat moneda unică au înregistrat evoluții economice mai bune. Diviziunile Nord-Sud au împiedicat Europa să acționeze unitar în fața Statelor Unite și a Chinei.

În 2013, Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, spunea că „nimeni nu și-a imaginat” o uniune între „creditori permanenți și debitori permanenți”. Faimosul său discurs „Whatever it takes”, rostit în 2012, a încercat să repare această fractură, promițând achiziții masive de obligațiuni.

Discursul, o combinație de spontaneitate și calcul politic, a fost destinat unui public sceptic, dar și unei Germanii reticente. Benoît Cœuré, membru francez al consiliului BCE, spunea că Draghi și-a dorit să nu „piardă Germania”, cultivând o relație personală cu Angela Merkel. Întâlnirile lor private au devenit decisive.

Cine a condus, de fapt, Europa

Pe măsură ce legătura cu Merkel s-a consolidat, influența tradițională a Bundesbank s-a diminuat. În memoriile sale, Merkel afirmă că „Draghi a acționat independent”. În realitate, Europa s-a mișcat doar după intervenția politică a SUA — exact de independența căreia încerca să scape, continuă sursa citată.

Discursul lui Draghi a fost precedat de săptămâni de consultări discrete cu secretarul american al Trezoreriei, Timothy Geithner, fapt confirmat de corespondența oficială și de memoriile celor doi. Istoria se repetă astăzi. Cea mai amplă ajustare fiscală europeană de după reunificarea germană — relaxarea „frânei datoriei” de la Berlin — nu a venit prin acțiune comună europeană, ci ca o reacție la realegerea lui Donald Trump și la ambiguitatea sa față de securitatea Europei.

Cameron observă, ironic, că uniunea monetară „a părut să favorizeze economia Germaniei, prin prețuri de export scăzute, dar acum totul s-a întors împotriva lor: Putin, Ucraina, gazul, China și Trump”.

Un diagnostic sumbru și timpul care se scurge

Raportul lui Mario Draghi din 2024, publicat pentru Comisia Europeană, descrie perspectivele continentului ca „sumbre și inevitabile”: Europa devine mai puțin prosperă, mai puțin egală, mai puțin sigură și, prin urmare, mai puțin liberă. Puține dintre recomandările sale au fost aplicate.

Într-un discurs rostit la Rimini, Draghi a cerut Europei să-și recapete „unitatea de acțiune” și să o facă acum, nicidecum atunci „când criza devine insuportabilă. Trebuie făcută cât mai avem puterea de a ne modela viitorul”.  După cum spunea Jean Monnet, „Europa va fi forjată în criză”. Suntem, fără îndoială, în mijlocul unei crize, comentează analiștii Bloomberg. Poate continentul să transforme această tensiune într-un motor de unitate? Puțin probabil.

Succesiunea crizelor din ultimele două decenii a ridicat obstacole uriașe în calea oricărei construcții politice autentice. Încrederea reciprocă este esențială pentru stabilitate. Dar crizele nerezolvate generează suspiciune, nu solidaritate.

Declin sau renaștere?

Europa se confruntă astăzi cu provocări definitorii: deglobalizare, demografie, decarbonizare, digitalizare, apărare și, mai ales, datorie. Instabilitatea politică din Franța, evocând fragilitatea celei de-a Patra Republici, este doar cel mai recent semn al acestor fracturi adânci.

Este declinul ireversibil? Probabil nu. O mai bună înțelegere a greșelilor comise după 1989 ar putea oferi indicii pentru redresare. Dar timpul se scurge rapid, iar trecerea lui nu este în favoarea noastră – mai scrie sursa citată.