O teorie veche de 100 de ani despre cum stau munții Himalaya în picioare a fost spulberată de o nouă descoperire

Cercetătorii au ajuns la concluzia că Himalaya, cel mai înalt lanț muntos de pe Pământ, nu se sprijină doar pe o crustă terestră dublată, așa cum s-a crezut timp de un secol. O nouă analiză sugerează existența unui strat de manta intercalat între cele două cruste tectonice, care ar explica stabilitatea și înălțimea uimitoare a platoului Tibetan și a munților Himalaya.

Cum s-a născut o teorie de 100 de ani și de ce era atât de convingătoare

Povestea începe în urmă cu aproximativ 50 de milioane de ani, când placa tectonică indiană a intrat în coliziune cu placa eurasiatică. Forța uriașă a impactului a strivit regiunea Tibetului, reducându-i suprafața cu aproape 1.000 de kilometri și determinând ridicarea Himalayei. Teoria clasică, formulată în 1924 de geologul elvețian Émile Argand, spunea că acest fenomen a dus la dublarea grosimii scoarței terestre în zonă, conform Live Science.

Conform acestei explicații, stratul de crustă al Indiei ar fi alunecat sub cel al Asiei, cele două suprapunându-se ca două plăci uriașe de stâncă. Astfel, grosimea scoarței ar fi ajuns la 70-80 de kilometri, suficientă – credea Argand – pentru a susține greutatea munților și a platoului Tibetan. Timp de un secol, această teorie a fost acceptată aproape fără rezerve, fiind predată în manuale și citată ca explicația principală pentru „acoperișul lumii”.

„Răspunde mereu nevoilor tale și nu te judecă niciodată”. Cum se schimbă comportamentul adolescenților odată cu utilizarea companionilor AI

21:31

Profitul BYD scade pentru prima dată în ultimii trei ani și jumătate

20:19

Totuși, geologii au început să ridice semne de întrebare. Problema era simplă: la o adâncime de aproximativ 40 de kilometri, rocile din scoarță devin atât de fierbinți încât încep să se comporte ca o pastă moale, aproape fluidă. „Nu poți construi munți de mii de metri pe o bază care se comportă ca iaurtul”, a explicat Pietro Sternai, profesor asociat la Universitatea din Milano-Bicocca și autorul principal al studiului.

Noua descoperire: un „sandviș” geologic ascuns sub munți

Studiul publicat pe 26 august în revista Tectonics rescrie complet această teorie. Prin simulări complexe pe calculator, cercetătorii au descoperit că, în loc ca cele două cruste să se suprapună direct, între ele s-a intercalat un strat de manta solidă.

Manta, aflată imediat sub scoarța terestră, este mult mai densă și mai rezistentă la temperaturi extreme decât rocile din crustă. Această caracteristică îi permite să ofere stabilitate mecanică și rezistență suplimentară. Cu alte cuvinte, Himalaya nu plutește pe o bază fragilă, ci pe o structură mai rigidă, întărită de acest strat de manta care „lipește” totul la un loc.

Simulările computerizate au arătat că, atunci când placa indiană a început să alunece sub Eurasia, părți din ea s-au topit și au format „bule” de material care nu s-au lipit de crustă, așa cum credea teoria clasică, ci de baza litosferei – stratul rigid format din crustă și partea superioară a mantalei. Astfel s-a format o structură de tip crustă-mantă-crustă, exact ca un sandviș geologic.

Dovezi din teren și controverse în lumea științei

Rezultatele studiului nu au fost obținute doar pe baza simulărilor. Echipa internațională de cercetători a comparat modelele teoretice cu date seismice și cu informații extrase direct din rocile regiunii. Toate au confirmat existența acestei structuri mixte, pe care teoria lui Argand nu o putea explica.

„Lucrurile încep să aibă sens acum. Observații care păreau enigmatice devin perfect explicabile dacă admitem existența unui strat de manta între cele două cruste”, a spus Simone Pilia, coautor al studiului și profesor la Universitatea de Petrol și Minerale King Fahd din Arabia Saudită.

Totuși, descoperirea a stârnit dezbateri aprinse. Adam Smith, cercetător la Universitatea din Glasgow, a recunoscut că ideea este controversată, dar plauzibilă: „Toate studiile anterioare au susținut că tot materialul de sub Himalaya provine din crustă. Dar noile rezultate explică o serie de anomalii geologice pe care nu le-am înțeles până acum.”

În schimb, profesorul Douwe van Hinsbergen de la Universitatea Utrecht consideră că descoperirea nu este deloc surprinzătoare: „Dacă un continent intră sub altul, e logic să ne așteptăm la un sandviș format din crustă și manta. Această interpretare e elegantă și firească.”