Ultima mină de cărbune din Svalbard se închide: Norvegia renunță, Rusia rămâne pe baricade și extrage tot ce poate din regiune

Un capitol din istoria industrială a Europei se încheie pe arhipelagul Svalbard, acolo unde Norvegia își închide ultima mină de cărbune. Totodată, orașul Longyearbyen își pierde cel mai mare angajator. În timp ce norvegienii fac pasul final spre renunțarea la cărbune, Rusia continuă să exploateze resursele regionale și să-și mențină prezența strategică în regiune, profitând de un tratat internațional vechi de un secol.

Svalbard, între schimbări climatice și geopolitică

Clima aspră a arhipelagului Svalbard, situat la doar 1.000 de kilometri de Polul Nord, nu este principalul motiv pentru care tot mai puțini oameni aleg să trăiască aici.

„Este scump să locuiești aici”, spune Jo Gytri, vicepreședintele consiliului municipal din Longyearbyen.

Porturile europene sunt congestionate. Navele descarcă și cu cinci zile întârziere

14:45

Trei joburi full-time remote, un singur angajat: povestea tânărului care a făcut o jumătate de milion de dolari în tech

14:31

Prețurile la alimente depășesc nivelul din Oslo, iar chiriile rivalizează cu cele din capitală, aflată la peste 2.000 de kilometri distanță. Problema majoră: locurile de muncă bine plătite devin tot mai rare.

La finalul acestei luni, încă 60 de locuri de muncă bine plătite vor dispărea, când minerii de la Mina 7 vor intra pentru ultima dată în subteran. Astfel, Norvegia, cel mai mare producător de petrol și gaze din Europa, finalizează tranziția de la cărbune, una dintre cele mai poluante surse de energie. „Nicăieri în lume încălzirea climatică nu se simte mai repede decât aici,” a declarat regele Harald V la vizita sa pe arhipelag, comparând Svalbard cu „canarul din mină”—simbolul care anunță pericolul iminent, scrie RND.

De ce se închide mina? Motive economice și de mediu

Deși Svalbard a fost timp de 109 ani un pol al extracției de cărbune, resursele de înaltă calitate s-au epuizat. „Practic nu a mai rămas cărbune de înaltă calitate în Mina 7,” explică Tor Inge Nyheim, ultimul șef de mină. „Dar clienții noștri o cer.” Ultimii cumpărători, precum o companie germană de chimicale, au plătit sume considerabile pentru cărbunele pur, dar noi zăcăminte nu au mai fost dezvoltate.

Energia și căldura din Longyearbyen sunt asigurate deja de un generator diesel, nu de vechea centrală pe cărbune. Planurile de viitor vizează o centrală fără combustibili fosili, posibil pe bază de amoniac, însă data implementării rămâne incertă.

Store Norske, compania de stat care a dominat economia locală, anunță proiecte de infrastructură și locuințe pentru a menține Longyearbyen atractiv.

„Store Norske va continua să contribuie la menținerea și dezvoltarea orașului Longyearbyen ca un loc atractiv pentru a trăi, a lucra și a vizita,” transmite compania.

Totuși, Nyheim privește cu scepticism viitorul:

„Un motor al economiei de aici, în Longyearbyen, va dispărea. Și asta e o mare rușine.”

Svalbard, teritoriu internațional și miza Rusiei

Numărul norvegienilor din Longyearbyen și Ny-Ålesund scade constant: la 1 ianuarie 2025, doar 1.691 de norvegieni mai locuiau aici, cu 63 mai puțini decât anul precedent. Proporția străinilor rămâne stabilă sau chiar crește, datorită turismului, cercetării și unui tratat internațional unic: Tratatul Svalbard.

Acest acord, semnat după Primul Război Mondial, garantează Norvegiei „suveranitate deplină și nerestricționată” asupra arhipelagului, dar obligă la acces egal și fără viză pentru cetățenii și companiile din cele aproape 50 de state semnatare, inclusiv Germania, Afganistan, Monaco și, recent, Turcia. Rusia, însă, are cea mai puternică prezență. Pentru Moscova, prezența sa în regiune este de o importanță strategică, deoarece aceasta se află între portul de origine al Flotei Nordice a Rusiei din Murmansk și Oceanul Atlantic.

Rusia nu renunță la cărbune și la influență

Deși Norvegia închide mina, la doar 40 km distanță, Rusia continuă exploatarea la Barentsburg prin compania „Trust Arktikugol”. Atâta timp cât Rusia extrage cel puțin o tonă de cărbune din pământ în fiecare an, are drept de proprietate asupra sitului în conformitate cu termenii Tratatului de la Svalbard. În realitate, se extrag peste 100.000 de tone anual, deși rentabilitatea economică este pusă sub semnul întrebării.

La Pyramiden, Rusia a redeschis recent hotelul și a ridicat o cruce ortodoxă de șapte metri, decorată cu panglica Sfântului Gheorghe, simbol al patriotismului rus. Tratatul interzice însă orice fortificare militară, atât Rusiei, cât și Norvegiei, Svalbard fiind complet demilitarizat. Aceasta transformă arhipelagul în „Achilles heel of the Western defense alliance, perhaps its most vulnerable point.”

100 de ani de Tratat Svalbard: Norvegia își reafirmă suveranitatea

În acest an aniversar, autoritățile norvegiene au subliniat constant suveranitatea asupra Svalbardului. „Svalbard este Norvegia, iar Svalbard este sigur,” a declarat premierul Jonas Gahr Støre. Vizita regelui Harald V a avut același scop: „Anul acesta, a fost deosebit de potrivit să venim aici – pentru că sărbătorim faptul că Svalbard face parte din Norvegia de 100 de ani,” a spus monarhul. El a punctat și „atenția sporită” acordată Arcticii, cu referire la interesul internațional și la provocările geopolitice și climatice tot mai mari.

Un mesaj clar pentru Moscova și Washington: Norvegia urmărește cu atenție tot ce se întâmplă pe acest arhipelag. Svalbard rămâne, astfel, un teritoriu-cheie în ecuația geopolitică a Arcticii, între tranziția verde a Norvegiei și ambițiile strategice ale Rusiei.