Cultura modernă a „iertarii” și a vindecării susține că ranchiuna este toxică și că trebuie eliberată. Suntem încurajați să medităm și să le dorim numai lucruri bune chiar și celor mai cruzi. Dar ce ne facem dacă nu putem sau nu vrem să iertăm? Scriitoarea Margaret Atwood demonstrează că ranchiuna și durerea pot fi sublimate în umor și în memorii literare. În cea mai recentă carte lansată, Book of Lives: A Memoir of Sorts, Atwood explorează ranchiuna, pe care nu o înțelege ca pe o trăsătură negativă, ci mai degrabă ca pe un mecanism de supraviețuire intelectuală și emoțională.
Margaret Atwood este o scriitoare canadiană multipremiată, cunoscută global pentru romane precum The Handmaid’s Tale. Autoarea a publicat recent Book of Lives: A Memoir of Sorts, o carte în care își explorează viața cu umor și ironie. „Mulți dintre cei pe care îi menționez au murit, așa că pot spune aceste lucruri fără să distrug vieți”, a spus Atwood, într-un interviu devenit viral. „Merită”, a adăugat ea, referindu-se la toți cei despre care nu a avut cuvinte tocmai frumoase. Atitudinea ei dezvăluie o combinație de cinism și autoironie, ceea ce face memoriile ei o lectură captivantă, scrie The Guardian.
Întrebată dacă îi place să țină ranchiună, Atwood a răspuns: „Nu am de ales. Sunt Scorpion”. Percepe nedreptățile ca pe o parte integrantă a personalității și experienței sale. Interviul a devenit viral pentru că redă fidel umorul rece, dar subtil, al scriitoarei, amestecat cu reflecții asupra vieții. Este, probabil, un exemplu cu privire la modul în care ranchiuna poate fi transformată în poveste literară, fără a se transforma într-o răzbunare directă.
În memoriile sale, Atwood povestește despre oameni care i-au greșit. I-a înregistrat pe toți pe lista mentală a „celor pe care urmează să se răzbune”. De la replici scurte și tăioase, până la faptul că a angajat un exorcist pentru a alunga fantoma fostei soții a soțului său, povestea ei este plină de momente absurde. Această combinație de exagerare și sinceritate creează un efect comic unic. Răzbunarea întârziată poate fi, paradoxal, eliberatoare și terapeutică.
Numele celor care i-au greșit pot fi spuse acum, odată ce nu mai există riscul unor procese. Volumul poate fi plasat într-un context mai larg, despre cum trauma și nedreptatea modelează viețile oamenilor.
Un punct central al memoriilor este experiența de bullying din copilărie. În Cat’s Eye, un alt roman autobiografic, Atwood a explorat efectele pe termen lung ale bullying-ului între fete. Această experiență reflectă un proces psihologic și social mai larg: modul în care durerea personală și rușinea pot influența relațiile și percepția de sine pe termen lung. Atwood spune că a făcut terapie, însă subliniază că ideea de a-l înțelege pe agresor nu înseamnă deloc că este dispusă să-l ierte.
Cititorii care au trăit experiențe similare se regăsesc în poveste și înțeleg că să-ți recunoști traumele poate fi un proces vindecător. Râsul și ironia nu diminuează gravitatea experiențelor, spune autoarea, ci le integrează într-o memorie coerentă. Experiența personală de terapie îi permite să înțeleagă agresorul ca pe un individ cu probleme, un individ deteriorat, dar acest lucru nu transformă durerea într-un sentiment de iertare.
Atwood nu explorează ranchiuna ca pe o trăsătură negativă, ci, mai degrabă, ca pe un mecanism de supraviețuire intelectuală și emoțională. Prin descrierea detaliată a frustrărilor pe care le-a avut de-a lungul timpului, dar și a micilor răzbunări pe care le-a plănuit din când în când, autoarea reușește să creeze un fir narativ amuzant și profund.
Atwood arată că a purta ranchiuna nu înseamnă doar a-ți aminti nedreptățile. Trebuie să le și înțelegi și să le integrezi în propria identitate. Râsul și ironia devin, astfel, metode de catharsis. Memoriile sale se transformă într-o lecție despre cum umorul poate fi o formă de supraviețuire. Această abordare face ca experiențele personale, inclusiv cele dureroase, să fie transformate în povești care educă și amuză deopotrivă.
Într-o cultură care promovează iertarea rapidă și uitarea greșelilor, Atwood demonstrează că ranchiuna poate fi constructivă. Nu este doar un simplu act de răzbunare, ci un mod de a reflecta asupra vieții, păstrând umorul și, eventual, transformând traumele în literatură cu impact. Book of Lives arată că experiențele dureroase, când sunt procesate cu inteligență și umor, pot deveni resurse narative puternice.