Să fugim de narcisici? „E cea mai greșit înțeleasă condiție medicală” – spun psihologii

Fugi cât te țin picioarele! Nu te uita înapoi! Fără contact! Nu te mai întoarce – cam așa arată cascada de sfaturi online când vine vorba de narcisic. Social media perpetuează intensiv aceste modele. Informațiile sunt împărțite, generos, pe grupuri, pe pagini tematice sau în alte cercuri de susținere a celor care se consideră victime ale unui abuz emoțional. Ce se întâmplă, însă, cu narcisicii? Până la urmă, sunt niște oameni de care toată lumea este sfătuită să fugă mâncând pământul. Tulburarea de personalitate narcisică este o condiție medicală, care afectează relațiile, carierele și imaginea publică. Cei diagnosticați povestesc cum trăiesc dincolo de stigmat. Probabil că este cea mai stigmatizată tulburare și, totodată, cea mai puțin înțeleasă, spun specialiștii, care recomandă puțină înțelepciune, dincolo de temele vedetă care devin virale online. 

În căutarea propriei imagini

Jay Spring simte, uneori, că ar fi „cea mai grozavă persoană de pe Pământ”. Are 22 de ani, este din Los Angeles și a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate de tip narcisic. În episoadele cele mai grandioase, totul „devine aproape o halucinație. Ești pe un nor și te gândești: toți știu că sunt mai bun decât ei… voi face lucruri mari. Voi face ceva măreț pentru umanitate”, spune Jay, într-un dialog cu jurnaliștii The Guardian. 

După o perioadă de autoglorificare, urmează, inevitabil, o „prăbușire”. Jay se se simte vulnerabil și rușinat de comportamentul lui. În perioadele astea, este foarte sensibil la orice critică venită din partea celorlalți. Totul îl lovește mai adânc.

Cum poți să vizitezi Scandinavia cu doar 200 de euro: traseul surpriză care nu-ți golește contul

19:46

Sony a cumpărat drepturile de ecranizare pentru celebra jucărie Labubu și pregătește un film cu care vrea să spargă box-office-ul

18:02

A început să suspecteze că ar avea tulburarea narcisică pentru că și-a recunoscut simptomele în diverse articole online și, ulterior, un specialist i-a confirmat diagnosticul. Totuși, crede că n-ar fi acceptat evaluarea profesională dacă nu și-ar fi dat seama singur. „Dacă îi spui cuiva că are această tulburare, probabil se supără”, explică el. „Mai ales dacă se simte superior. Trăiește într-o lume imaginară, construită de el, în care e cel mai bun și nimeni nu-l poate contesta”.

Stigmatul devine o a doua boală

De mai bine de un secol, oamenii sunt etichetați drept narcisiști, dar puțini știu exact ce înseamnă, mai exact, termenul. „Toată lumea numește pe toată lumea narcisist”, spune W. Keith Campbell, profesor de psihologie la Universitatea din Georgia și specialist în narcisism.

Eticheta „este folosită mult prea des”. Atunci când vine vorba de diagnostic oficial, însă, mulți preferă să-l ascundă, din cauza stigmatului. Narcisistul are „o imagine umflată despre sine”, este faimos pentru „lipsă de empatie” și are „tendința de a folosi oamenii pentru a-și alimenta stima de sine sau statutul social”, spune Campbell. În forme severe, aceste trăsături „distrug relațiile, afectează cariera” și pot crea „o percepție distorsionată asupra realității”.

Două fețe ale narcisismului: puterea și vulnerabilitatea

Până la 75% dintre cei diagnosticați cu tulburare narcisică sunt bărbați, însă cercetări recente, realizate de Universitatea din Londra, arată că procentul nu reflectă prea fidel realitatea. Narcisismul feminin apare adesea sub formă ascunsă – numită și narcisism vulnerabil -, mai greu de identificat clinic. „Narcisismul masculin e mai acceptat social”, spune Kaelah Oberdorf, o tânără de 23 de ani din Atlanta. Vorbește deschis, pe TikTok, despre diagnosticele sale de narcisism și tulburare de personalitate borderline, o combinație relativ obișnuită.

„Îmi este greu să gestionez critica și respingerea”, spune Oberdorf. „Când aud că problema sunt eu, fie intru în defensivă, fie mă închid complet”. Această reacție, denumită uneori „rană narcisică”, este o formă de autoapărare. Este, totodată, și o barieră în calea schimbării. Prin terapie dialectic-comportamentală, a învățat să-și tempereze impulsurile și să asculte feedback-ul primit. „Am fost foarte abuzivă emoțional cu partenerii mei, în adolescență”, admite Oberdorf. Cu actualul iubit are un acord: „Dacă spun ceva manipulator sau greșit, să mă oprească imediat”.

A crescut în grija tatălui, fără repere stabile. „Încă învăț ce e potrivit și ce nu într-o ceartă”, spune ea. „În familia mea, nimic nu era interzis când ne insultam”. Lipsa modelelor sănătoase i-a amplificat confuzia emoțională. „Când oamenii te învață că e normal să iubești prin umilință, ajungi să confunzi durerea cu atașamentul”.

Rădăcinile narcisismului: copilăria, genetica și nevoia de control

Tulburările de personalitate au origini în copilărie. „Există o componentă genetică”, explică psihiatrul Tennyson Lee, de la serviciul DeanCross din Londra. „Dar, de regulă, trăsăturile narcisice apar ca strategie de supraviețuire într-un mediu dificil”. Un copil neglijat sau iubit doar condiționat învață că valoarea sa depinde de performanță. Ca adult, continuă să caute confirmare, prin aceleași mecanisme.

John, un britanic de 38 de ani, crede că părinții lui „erau și ei narcisici”. „Totul era despre ei, despre munca lor, despre viața lor socială. Noi trebuia doar să nu-i deranjăm”, povestește el. Când atenția se îndrepta spre el, de regulă venea sub formă de presiune: „Dacă nu aveam note perfecte sau nu reușeam profesional, nu eram bun de nimic”.

Ca adult, nu a reușit să aibă relații stabile. „Nu am iubit pe nimeni cu adevărat”, spune. „Nu am luat niciodată relațiile în serios”. A crezut că nu poate iubi, până când și-a întâlnit actuala parteneră, diagnosticată cu tulburare borderline. „Ea înțelege ce se întâmplă în mintea mea”, spune John. Tot ea a fost cea care a bănuit prima diagnosticul de tulburare narcisică.

După o evaluare psihologică, diagnosticul a fost confirmat. John a fost trimis la terapie prin NHS, dar așteaptă de peste un an și jumătate să-i vină rândul. „Mi-au spus că, probabil, abia la primăvară va fi loc”. A dezvăluit diagnosticul doar câtorva persoane. „Există o stigmatizare uriașă – oamenii cred că toți narcisicii sunt abuzatori”. Totuși, consideră că înțelegerea propriei tulburări „ajută la claritate și la autocunoaștere”.

Între stigmat și solidaritate: cum se reconstruiește imaginea narcisicului

Toți cei care au acceptat diagnosticul și vorbesc despre el online caută același lucru: înțelegere. Creatorii de conținut, ca Oberdorf sau Lee Hammock, dar și comunitățile dedicate pe Reddit, oferă spațiu pentru un dialog sincer. Utilizatorul „Phteven_j”, moderator al forumului r/NPD, un inginer software de 37 de ani, spune că scopul grupului este „să nu încurajeze comportamentele dezadaptative, ci să fie un loc de creștere”. „Nu e o pepinieră pentru abuz, ci un spațiu unde poți învăța cum să te îmbunătățești”, adaugă el.

Totuși, ostilitatea din mediul online rămâne constantă. „Oamenii vin doar să se plângă de narcisici”, spune moderatorul. „Suntem descriși ca niște super-răufăcători”. Multe povești online sunt relatate din perspectiva celor răniți de un narcisic, iar sfatul repetat este mereu același: „Fugi fără să te mai uiți înapoi. Rupe legătura. Fără contact. Nu te mai întoarce”.

Oberdorf critică această viziune. Ea este acuzată uneori că „se laudă” cu tulburarea ei, pentru că o tot menționează public. „Nu mă mândresc că am o boală psihică debilitantă”, spune. „Sunt mândră că am supraviețuit unei boli care, statistic, putea să-mi ia viața”. Pentru ea, discuția deschisă este o formă de vindecare colectivă. „Stigma este cel mai mare dușman al oricărei boli”.

Două fețe ale aceluiași mecanism: grandios și vulnerabil

Lumea de azi este, fără îndoială, dominată de selfie-uri și de o perpetuă căutare de validare online, așa că narcisismul pare că ar fi în expansiune. Dar prevalența clinică, de fapt, nu crește, spun specialiștii. „Sunt tot atâția. Există doar mai multe modalități de exprimare, nu mai multe cazuri”, explică psihiatrul Tennyson Lee. Totuși, modul de diagnosticare rămâne „sub-optimal”. Cercetările realizate în Statele Unite estimează că între 1% și 2% din populație suferă de tulburare narcisică de personalitate, dar aceste cifre reflectă, de fapt, doar forma vizibilă și agresivă a narcisismului.

Manualele de diagnostic, precum DSM-5, surprind mai ales narcisismul „overt” — cel ostentativ, dominator, plin de atitudine. Însă formele „covert”, mai sensibile și mai defensive, sunt adesea trecute cu vederea. „Clinicienii pot rata acești pacienți, pentru că par retrași, chiar modești”, spune Lee. În realitate, ei împărtășesc aceleași mecanisme interne: o imagine de sine instabilă și o nevoie profundă de validare.

„Două fețe ale aceleiași monede”

W. Keith Campbell, profesor la Universitatea din Georgia, descrie cele două forme drept „fețe opuse ale aceleiași monede”. Ambele implică o importanță de sine exagerată, dar diferă prin expresie. Narcisicul grandios caută puterea și admirația. Cel vulnerabil se ascunde în hipersensibilitate și autocompătimire. Ambele tipuri pot ajunge să distorsioneze realitatea pentru a-și menține echilibrul interior.

Campbell avertizează, totuși, asupra riscului ca social media să perpetueze aceste modele. Platformele oferă validare rapidă – atenție, reacții pozitive, imagine publică – ceea ce întărește tendințele narcisice. Dar au și un potențial constructiv: „Când o persoană publică își asumă diagnosticul și spune că îi creează probleme, mesajul este valoros”.

Lumea iluzorie în care suntem cei mai buni

Mulți narcisici nu recunosc tulburarea fără introspecție și resping inițial diagnosticul. Trăiesc într-o lume iluzorie, în care își imaginează că sunt cei mai buni și că nimeni nu-i poate contrazice. NPD este, însă, o condiție clinică și afectează angajamentele profesionale și relațiile, iar percepția asupra realității este distorsionată, spune expertul W Keith Campbell. Lipsa empatiei, autopercepția exagerată și folosirea altora pentru validare sau statut social sunt trăsături esențiale ale tulburării.

Jay Spring explică că narcisistul încearcă să fie cel mai bun pentru a compensa sentimentul că este cel mai rău. Acceptarea diagnosticului ajută la înțelegerea de sine și la reducerea comportamentelor disfuncționale. Lipsa suportului și stigmatizarea îi împiedică pe mulți să caute ajutor, chiar dacă NPD necesită intervenție terapeutică. Înțelegerea tulburării și crearea unor contexte de sprijin rămân esențiale pentru reducerea impactului negativ asupra vieților celor afectați.