Azilanții. De la cei care voiau să scape din blocul comunist, la milioanele de migranți dintr-o lume globalizată

Regulile internaționale privind refugiații au apărut absolut întâmplător și nicidecum printr-un proiect coerent, așa cum și-ar putea imagina cei mai tineri. Convenția ONU privind statutul refugiaților, semnată în 1951, se referea, inițial, doar la Europa și avea ca scop protejarea celor care reușeau să fugă de regimul stalinist. Legea interzicea returnarea către țările de origine a celor care reușeau să scape, un principiu numit non-refoulement. În 1967, tratatul a fost extins la nivel global. Astăzi, deși majoritatea țărilor l-au semnat, din ce în ce mai puține îl respectă. China acceptă mai puțini refugiați decât micul regat Lesotho, ba chiar mai mult, nu are nicio problemă să-i trimită pe nord-coreeni înapoi spre gulag. În America, fostul președinte Donald Trump a eliminat, practic, instituția azilului pentru toți, cu excepția albilor sud-africani, și a alocat bugete pentru deportări mai mari decât alocă alte state pentru cheltuielile militare. În Europa, pozițiile social-democraților se aliniază treptat cu cele ale populiștilor de dreapta: un consens politic emergent privind înăsprirea regimului de azil, se arată într-o analiză The Economist.

În prezent, 123 de milioane de persoane sunt strămutate din cauza războaielor, a dezastrelor sau a persecuțiilor – de trei ori mai multe decât în 2010. Cu toții caută refugiu, dar „refugiul” nu trebuie să însemne automat acces la piața muncii din Occident. Relocarea în țările bogate va rămâne întotdeauna doar o fracțiune infimă din soluție. În 2023, statele OCDE au primit 2,7 milioane de cereri de azil – un record absolut, dar, totuși, doar o picătură în imensul ocean al acestei probleme.

O lume care a asistat, în ultimii ani, la valuri uriașe de migrație, oameni veniți din țările arabe, din Palestina, Kurdistan sau, mai recent, din Ucraina, critică dur obiectivul declarat al lui Trump, respectiv reducerea drastică a migrației. Cel puțin a celei ilegale. Dacă, până recent, America le oferea ajutor țărilor sărace în schimbul cooperării diplomatice, acum logica pare a fi, cel puțin în parte, diferită: dacă doriți parteneriate economice, acceptați migranți care nu sunt ai voștri. Pentru a-i descuraja pe cei care încearcă să ajungă în Statele Unite, nu e suficient să le refuzi viza sau să le întârzii procesul de azil. Trebuie să le arăți, prin exemple concrete, vizibile și dure, că nu există nicio cale sigură spre Pământul Făgăduinței. Deportarea în țări cu care migranții nu au niciun fel de legătură – geografică, culturală sau familială – devine un instrument de descurajare în masă.

Un exemplu notabil este chiar operațiunea din 4 iulie 2025, o dată, cel mai probabil, aleasă pentru că avea o încărcătură simbolică: de Ziua Independenței americane, opt migranți din țări precum Cuba, Mexic, Laos sau Myanmar au fost transportați cu avionul din Djibouti, în Sudanul de Sud, o țară cu care nu aveau nicio legătură. Nu au fost trimiși în țările lor natale, ci într-un stat african aflat la mii de kilometri distanță, fără a le asigura cineva, la destinație, vreo rețea de sprijin sau vreun un plan pentru reintegrare. Potrivit Reuters, acești bărbați fuseseră considerați infractori în SUA, însă, în mod normal, ar fi beneficiat de protecție împotriva deportării într-o țară unde riscă abuzuri.

Cu cine negociază Trump pentru deportări?

Lucrurile par să ia o turnură spectaculoase, de vreme ce Trump a inițiat o ofensivă diplomatică discretă, dar intensă. În iulie, a avut întâlniri cu liderii a cinci state africane — Liberia, Senegal, Guineea-Bissau, Mauritania și Gabon — în marja summitului ONU pentru dezvoltare durabilă de la New York. Potrivit unor surse citate de Reuters, mesajul a fost direct: SUA și-ar dori ca aceste țări să accepte migranți deportați, care nu provin din teritoriile respective. În schimb, Washingtonul promite beneficii economice: investiții, tratate comerciale sau chiar ajutor financiar. În cazul Liberiei, oficialii locali au confirmat că se fac deja pregătiri pentru asemenea transporturi.

Strategia merge chiar mai departe. Administrația Trump folosește legi vechi, precum „Alien Enemies Act” — care datează din 1798 — pentru a extrăda persoane considerate „inamice” în țări unde justiția internațională ar ridica semne de întrebare. În martie 2025, peste 250 de migranți au fost trimiși în El Salvador, în ciuda riscurilor documentate la nivel internațional. Administrația argumentează că acești migranți nu sunt eligibili pentru protecție, deoarece au comis infracțiuni sau provin din țări „necooperante”.

Trump poate elimina protecția legală temporară (TPS) pentru aproximativ 500.000 de migranți din Cuba, Haiti, Nicaragua și Venezuela. În plus, 350.000 de venezueleni, care se aflau în SUA sub o protecție specială, ar putea acum fi deportați, ridicând totalul celor expuși la aproximativ 850.000 de persoane.

Un sistem depășit, într-o lume în schimbare

Europa are încă un discurs umanist, deși, prin lista țărilor sigure, pare, de asemenea, tentată să externalizeze această problemă în afara granițelor sale. “Pactul pentru migrație și azil” (anunțat în decembrie 2023, intrat în vigoare în 2024‑2025), presupune proceduri accelerate, centre de primire cu regim prioritar și alte mecanisme de solidaritate între state. În mod concret, nenumărate cazuri rămân nerezolvate. Peste un milion de persoane au cerut azil în UE în 2023, iar în 2024 numărul s-a redus ușor, la 1.014.420, în scădere cu 11% față de anul anterior. La finalul anului 2024, existau încă aproape 1 milion de cazuri în așteptare, potrivit Euronews. Procentul cererilor respinse este, de asemenea, mare: aproximativ 48% proveneau de la naționalități cu șanse reduse de succes. Deși lista este condusă de țări precum Siria, Venezuela sau Afganistan, se pare că cererile din Mali și Senegal s-au dublat față de 2023. În ceea ce privește protecția efectiv acordată, în 2024 UE a aprobat 437.900 statuturi (42% refugiat, 39% protecție subsidiară, 19% protecție umanitară), adică mai mult cu 7% față de 2023. 

Majoritatea cererilor de azil din Uniunea Europeană sunt, în cele din urmă, respinse, scrie The Economist. „Sistemul actual al azilanților a fost proiectat pentru Europa postbelică, nu pentru lumea globalizată de azi, marcată de conflicte prelungite, de călătorii ieftine și de decalaje uriașe de venituri”. Aproximativ 900 de milioane de persoane și-ar dori să migreze definitiv, dar pentru cetățenii țărilor sărace, migrația legală către țările bogate este aproape imposibilă, comentează sursa citată. Drept urmare, mulți optează pentru variante informale. În ultimele două decenii, un număr tot mai mare de migranți a descoperit că ideea de a solicita azil este un fel de „ușă din spate”: se prezintă la frontieră, cer azil și, mai apoi, în timpul procesului îndelungat de analiză (care durează ani), se integrează în economia informală.

Alegătorii din țările gazdă au, în bună măsură, dreptate să creadă că sistemul este manipulat, comentează sursa citată. Frica de haos la granițe a alimentat ascensiunea populismului – de la Brexit, la Donald Trump – și a pervertit dezbaterea despre migrația legală. Pentru a construi un sistem care să ofere protecție reală celor persecutați, dar și un flux previzibil de muncitori migranți, politicienii trebuie să separe aceste două canale.

„Refugiul” nu înseamnă neapărat o țară bogată

Cea mai pragmatică abordare este să le găsești adăpost celor persecutați în apropierea zonelor de criză, comentează sursa citată, sugerând că cea mai bună opțiune ar fi, probabil, în prima țară sigură sau un loc în cadrul blocurilor regionale. Refugiații care se deplasează pe distanțe mai scurte sunt mai susceptibili să se întoarcă într-o zi acasă și sunt, de asemenea, mai bine primiți în țări cultural apropiate. Acesta este motivul pentru care europenii i-au primit cu brațele deschise pe ucraineni, turcii pe sirieni, iar ciadienii pe sudanezi.

Costurile sunt mult mai mici. Agenția ONU pentru refugiați cheltuie mai puțin de 1 dolar pe zi pentru fiecare refugiat în Ciad. În loc să plătească cazarea acestora în pensiuni occidentale sau onorariile armatei de avocați implicați în litigii, țările bogate ar putea ajuta mai eficient dacă ar finanța corect agențiile umanitare – ceea ce în prezent nu fac. În plus, ar trebui să susțină țările-gazdă să le permită refugiaților să muncească – un trend în creștere deja, scrie, în continuare, sursa citată.

Cine ajunge în Vest este cel mai vulnerabil? – se întreabă The Economist

Sentimentul de compasiune al occidentalilor este adesea orientat către cei care ajung la granițele lor. Însă acești migranți sunt, în general, bărbați tineri, sănătoși și relativ înstăriți. Sirienii ajunși în Turcia reprezentau un eșantion variat al populației; cei ajunși în Europa aveau de 15 ori mai multe șanse să aibă studii superioare. Când Germania a deschis granițele pentru sirieni, în 2015-2016, a declanșat un val de migrație de un milion de persoane, provenite, de fapt, din  Turcia – unde se aflau în perfectă siguranță și nu au migrat din teamă, ci pentru salarii mai bune. Mulți dintre ei au devenit membri productivi ai societății, dar se pune întrebarea: de ce au avut prioritate în fața altor candidați, poate mai calificați, care nu puteau plăti drumul?

Ce ar putea funcționa?

Alegătorii din țările dezvoltate cer cu insistență dreptul de a decide cine intră și nu vor ca simpla cerere de azil să garanteze acceptarea. „Dacă guvernele vor să reducă afluxul necontrolat, trebuie să schimbe stimulentele. Cei care vin dintr-o țară sigură spre una mai bogată nu ar trebui să fie eligibili pentru azil. Solicitanții ar trebui trimiși într-o țară terță pentru procesare. Dacă o țară vrea să accepte refugiați din zone îndepărtate, ar putea să-i selecteze direct din taberele ONU de înregistrare din apropierea zonelor de război.

Unele instanțe vor spune că această abordare încalcă principiul non-refoulement, dar nu este cazul dacă țara terță este sigură. Giorgia Meloni, premierul Italiei, dorește ca cererile de azil să fie procesate în Albania – o țară sigură. În schimb, Sudanul de Sud, unde fostul președinte Trump dorea să trimită migranți ilegali, nu îndeplinește acest criteriu. Se pot încheia acorduri de cooperare cu țările terțe, mai ales dacă statele bogate acționează unitar – așa cum începe să facă UE. Odată ce devine clar că sosirea fără invitație nu oferă un avantaj, fluxul se va diminua drastic”, comentează The Economist.

Politica posibilului

O astfel de schimbare ar permite restabilirea ordinii la granițe – și ar deschide calea pentru o discuție rațională despre migrația economică. Țările dezvoltate au nevoie de mai multe „creiere” și de mâini tinere în agricultură, sănătate sau servicii sociale – exact ce propune și Meloni. Un flux ordonat de forță de muncă ar aduce prosperitate ambelor părți.

Desigur, gestionarea celor deja ajunși ilegal rămâne dificilă. Politica deportărilor în masă propusă de Trump este nu doar crudă, ci și costisitoare. O variantă mai rezonabilă ar fi ca cei care s-au integrat deja să primească permisiunea de a rămâne, cu condiția ca frontiera să fie securizată și stimulentele pentru viitorii sosiți să fie schimbate, mai scrie The Economist.