Un colț de NATO este prezidat de Lenin

Un bust al lui Lenin tronează, cu aer sever, peste piața centrală din Barentsburg, un orășel înghețat din cercul arctic. Indicatoarele publice sunt scrise în alfabet chirilic, afișele de pe ziduri omagiază oameni de știință și artiști ruși. Tricolorul rusesc flutură pe clădiri, alături de steagul concernului Arktikugol, o companie minieră rusească activă în regiune. Serviciul de telefonie este, la rândul lui, furnizat de o firmă rusească, iar magazinul local – singurul – vinde castraveți murați rusești, pește la conservă și băuturi carbogazoase de aceeași origine. În oraș funcționează institute științifice rusești. În fața unuia dintre ele, scăldat în lumina soarelui de la miezul zilei, doi geologi spun că se află în vizita anuală de cercetare, într-o delegație din Sankt Petersburg.

Ai putea crede că această așezare face parte din Rusia. Nu este așa. Barentsburg este o ciudățenie geopolitică: un oraș minier rusesc așezat pe Svalbard, un arhipelag arctic care aparține Norvegiei. Țara membră NATO are control necontestat asupra orățelului, grație unui tratat intrat în vigoare pe 14 august 1925. Dar tratatul le acordă și cetățenilor, și companiilor din alte țări drepturi largi de a exploata resurse aici, în special prin mineritul de cărbune. Rușii o fac încă din anii 1930.

O căutare pe Internet relevă o poveste romanțată, cu urși polari și fantezii arctice. Orașul este o destinație insolită pentru turiștii neconvenționali. Pentru unii dintre ruși, Barentsburg este compromisul ideal: o enclavă rusească pe pământ european. Orașul a fost fondat în 1932, la ordinul lui Stalin, care accelera industrializarea Uniunii Sovietice și avea nevoie urgentă de cărbune. La apogeu, aici trăiau spre două mii de oameni. În ciuda vegetației rare a tundrei, se dezvoltase o mică economie locală: existau chiar și sere, și o fermă cu vaci de lapte, porci și găini. Surplusul era atât de mare, încât ouăle se exportau în Longyearbyen, Norvegia. Clima la Barentsburg este extremă: din octombrie până în februarie domnește noaptea polară, o perioadă de întuneric total. „Iarna, când totul e cufundat în beznă, suntem ultimii oameni de pe pământ”, spune Barbara, o rusoacă mutată de câțiva ani în micul orășel înghețat. În schimb, în cele patru luni de vară soarele nu apune deloc.

Agricultura României, în fața unui test major: reguli mai dure de la Uniunea Europeană pot schimba radical producția și exporturile

19:14

Amenințare comercială majoră: Donald Trump vrea tarife de 25% pentru mașinile europene

17:11

Foto: Polar Tours

Într-o astfel de așezare, amenințarea urșilor polari este mereu prezentă; aproximativ 300 dintre acești „regi ai Arcticii” trăiesc pe arhipelag. Deși vânează în mod normal foci, uneori se apropie de așezările umane. În Barentsburg este strict interzis să părăsești localitatea fără armă. Barbara își amintește o întâlnire memorabilă: „Un urs polar s-a apropiat de locuința noastră la ora 6 dimineața. Am auzit avertismentul la radio și l-am văzut chiar sub fereastră”. Când ursul a început să-și sprijine labele de geam, Barbara s-a speriat. „Eram șocată și fascinată în același timp. Îți spui: «Ajutor, e un urs adevărat!» Dar e atât de mare, de frumos și de pufos!” După câteva minute, animalul a plecat.

În ultima vreme, Arctica „primește mai multă atenție” din partea Rusiei

Climatul arctic a măcinat multe dintre clădirile din Barentsburg, un oraș minier administrat de ruși pe Svalbard, Norvegia, scrie și The Economist, care a vizitat această așezare cu statut ciudat. Unii oficiali occidentali din serviciile de informații se tem că acest aranjament mai rar i-ar putea oferi Rusiei o portiță de a crea probleme, comentează sursa citată. Șeful serviciilor secrete norvegiene, amiralul Nils Andreas Stensonses, avertiza, în iunie, că, în ultima vreme, Arctica „primește mai multă atenție” din partea Rusiei, parțial și pentru că Marea Baltică a devenit un spațiu ostil începând de la invazia Ucrainei. În urmă cu trei ani, susține sursa citată, traulere rusești au sabotat un cablu de comunicații întins pe sute de kilometri, până pe continentul norvegian. În anul următor, administrația lui Vladimir Putin a desemnat Norvegia drept țară neprietenoasă. În martie, Rusia a acuzat Norvegia că încalcă tratatul prin activitățile sale militare în Svalbard. Toate aceste tensiuni amenință micile surse de venit ale localității.

Pentru locuitorii din Barentsburg și pentru mica populație din orașul minier de cărbune Pyramiden din apropiere (cunoscut ca „orașul-fantomă”), asta înseamnă o izolare tot mai mare. O femeie care spune că a venit din Moscova în urmă cu o lună pentru a lucra în turism mărturisește că este disperată să plece. Populația orașului scăzuse deja, de la un vârf de aproape 2.000 de locuitori în secolul trecut la aproximativ 340. Mina, neprofitabilă, produce cărbune sulfuros de slabă calitate, ars local: cele două coșuri ale centralei electrice scuipă nori negri de funingine peste ghețarii din apropiere.

Foto: Visit Svalbard

Cel mai nordic zgârie nori din lume are patru etaje

Pe mai multe clădiri din Barentsburg, Svalbard, picturile murale și afișele celebrează prezența Rusiei în Arctica. Ucrainenii, care obișnuiau să muncească în mină, au plecat în mare parte. Rușii liberali au fugit și ei. Unii s-au mutat în prosperul Longyearbyen, aflat la 40 km distanță de mers cu barca, snowmobilul sau cu elicopterul. O rusoaică de acolo explică că a devenit prea „complicat” să rămână în Barentsburg, după ce s-a exprimat împotriva războiului din Ucraina. Un altul spune că este blocat pe insulă fără pașaport și jură că nu se va mai întoarce niciodată în Rusia. Sunt și alții care consideră că regulamentele NATO împiedică, de fapt, turismul, una dintre puținele surse de venit locale. Chiar și o vizită scurtă în Barentsburg implică riscuri. Rușii care au mers din Longyearbyen să voteze la alegerile prezidențiale de anul trecut spun că au fost percheziționați la sosire și că au votat sub supravegherea oficialilor locali.

Guvernatorul norvegian al Svalbardului, Lars Fause, supraveghează orașele administrate de ruși. Spune că nu există tensiuni, dar oficialii descurajează acum vizitele norvegienilor și ale turiștilor străini. Unii totuși vin, pentru drumeții, schi și pentru a observa fauna locală – urși polari, morse și balene. Arhitectura veche sovietică este și ea o atracție. Un bloc portocaliu și alb strident, din 1974, este promovat ca „cel mai nordic zgârie-nori din lume”. Are patru etaje.

Foto: jamestown.org

Cetățenii din cele două țări obișnuiau să-și facă vizite, dar au renunțat

Un steag rusesc flutură pe o clădire aparținând companiei de stat rusești care administrează Barentsburg, care, deocamdată, nu are altă identitate în afară de a fi un oraș minier de cărbune. La câțiva pași, se ridică un monument cu inscripția în rusă: „Scopul nostru este comunismul” – ambițios pentru o așezare care primește legume proaspete o dată pe lună. Dacă primește. Din cauza războiului, Norvegia a amenințat că va opri complet ruta de aprovizionare prin Marea Barents, scrie Mario Heller, un blogger care a trecut prin oraș. Rusia a reacționat cu indignare, invocând Tratatul Spitsbergen din 1920, care interzice orice activitate militară în zonă, dar le permite cetățenilor din cele 46 de state semnatare să locuiască și să muncească aici.

În ciuda vieții grele, sentimentul de comunitate e puternic: locuitorii se salută pe stradă la orice oră. Blocurile de patru etaje au apartamente identice, mobilate simplu, cu piese IKEA. Cei singuri au garsoniere, cuplurile sau familiile – un dormitor în plus și chiar și o cadă. La cantină, oamenii se întâlnesc de trei ori pe zi pentru mese simple rusești – borș sau pelmeni. Singurul magazin din oraș are o selecție limitată, aprovizionată din Rusia la câteva luni. Plățile se fac cu un card local poreclit „Spitzcoin”, sumele fiind retrase direct din salariu.

Foto: schwarzaufweiss.de

„Barentsburg e ca o navă spațială: ai tot ce îți trebuie pentru a supraviețui, dar nu poți pleca”, spune Vitali, medicul generalist al spitalului. Clădirea imensă e goală: „Nu avem niciun pacient internat”, explică. Are 32 de ani și a venit recent din Sankt Petersburg, când orașul era deja în beznă de săptămâni. „Noaptea visam cu dor de soare. Era ireal”.

Relațiile dintre orașe erau mai bune în timpul Războiului Rece, spun localnicii. Primarul din Longyearbyen, Terje Aunevik, observă că locuitorii au încetat să își mai facă vizite de Ziua Națională. The Economist scrie că paradele rusești sunt acum mai militariste și folosesc mai ales simboluri ale diferenței culturale. Câteva steaguri sovietice au fost pictate pe clădiri din Barentsburg. Rușii pot intra în Svalbard fără viză dacă vin cu barca din Murmansk.

Unul dintre geologii din Sankt Petersburg spune că, timp de decenii, a cartografiat teritorii din Svalbard în căutare de minerale rare și alte resurse, împreună cu cercetători polonezi, germani și norvegieni. Astăzi lucrează doar cu alți ruși. O bioloagă marină norvegiană din Longyearbyen spune că cercetările ei anterioare cu colegi ruși, misiuni de monitorizare a mării și a gheții din fiordul apropiat, au încetat.

Foto: Mario Heller

Rusia vrea dezvoltare în zonă

În încercarea de a dezvolta industrii dincolo de minerit, orașul Barentsburg încearcă să atragă turiști. Rusia a propus înființarea unui centru de cercetare pe insulă pentru oameni de știință din Sudul Global, deși este puțin probabil ca norvegienii să accepte. Orașul păstrează încă valoare propagandistică și, poate, de informații pentru Putin, comentează The Economist. Cărbunele din Barentsburg poate că nu merită scos la suprafață, dar le oferă rușilor un pretext să rămână bine ancorați acolo. Alți călători văd tensiunea din alte perspective.

Ildar Neverov, directorul companiei Arktikugol și, de facto, „primar”, vede viitorul în turism. Are planuri ambițioase, deși boicotul norvegienilor – care descurajează vizitele, considerând că finanțează războiul – lasă rareori turiști să ajungă. Drumurile până aici au devenit complicate și pentru ruși, din cauza restricțiilor aeriene.

Barbara, însă, este mai puțin optimistă. Conduce muzeul din cea mai frumoasă clădire din oraș, dar simte izolarea și tensiunea politică: „Fiecare conversație e ca o plimbare pe un câmp minat”. După un an, decide să nu își reînnoiască contractul și să plece la un camp de surf în Kamceatka. „Sunt obosită. Atitudinea șefilor față de război și lipsa de libertate m-au epuizat”.