Ne ajută poveștile să ne înfruntăm cele mai mari frici?

Deși pot purta, uneori, mesaje rasiste și sectariste sau scenarii înfricoșetoare, poveștile rămân cadre fantastice care ne oferă adăpost împotriva fricii, transformând teroarea în sens și întunericul în cunoaștere.

De ce se tem părinții de basme?

„Scufița Roșie”, așa cum a fost spusă de Charles Perrault în colecția Tales of Olden Times, din 1697, nu are un final prea fericit. Lupul o mănâncă pe bunică, apoi o ademenește pe eroină și, după celebrul schimb de replici, o devorează și pe ea. Cel care spune această poveste imită, de regulă, lupul, face zgomote de colți și trosnituri, iar copilul râde. Însă e fericit mai ales dacă adultul este o prezență protectoare. Legătura de încredere dintre cel care spune povestea și cel care o ascultă transformă cunoașterea pericolului într-o emoție care durează și oferă un orizont de siguranță.

În noile paradigme ale parentingului hiperconștient, unii părinți și educatori privesc poveștile cu suspiciune, pentru că regenerează fricile copiilor sau induc anxietăți subtile. Povestirile cu elemente întunecate, cu spirite, monștri sau pedepse exemplare, sunt suspectate că pot “contamina” psihicul sensibil al copilului cu conflicte sau cu imagini prea vii ca să fie apoi uitate. Unii psihologi atenționează că povestirile care nu sunt bine mediate pot amplifica temeri deja latente, scrie The Atlantic. Aceste povești ar putea avea efecte, mai ales atunci când copilul nu are un cadru explicativ adecvat sau sprijin pentru a le procesa.

Hollywood-ul râde de amenințările cu taxe pe filme făcute de Trump și filmează peste tot în lume

22:15

Sri Lanka atinge aproape 2 milioane de turiști în 2025 – creștere condusă de turiști din India, Israel și Rusia

21:36

Căutând protecția, e posibil să limităm imaginația

Cercetările privind parentingul intensiv (intensive parenting) arată că părinții, sub presiunea perpetuă să minimizeze riscurile, pot evita expunerea copiilor la orice narațiune percepută ca “întunecată”. De multe ori înlătură elemente considerate “indezirabile” din basme sau le filtrează excesiv. “Ce pare un element magic inocent poate deveni o sursă de anxietate” în mintea unui copil, spun ei. În mediile digitale, algoritmul șterge rapid unele conținuturi destinate copiilor din sfera “inofensivului” și le consideră “înfricoșătoare”.

Criticii subliniază, însă, un paradox: în încercarea de a proteja copilul de frică, se ajunge la reducerea graduală a imaginației, a explorării mentale și a capacității de a “face față” imaginarului. Așa apare o “cenzură parentală” internă, unde fiecare temă narativă este cântărită înainte de a fi acceptată.

Când dușmanul este înfrânt, efectul liniștitor este puternic

Când dușmanul — lupul, vrăjitoarea, căpcăunul — este înfrânt, efectul liniștitor devine și mai puternic, scrie, pentru Financial Times, Marina Warner, scriitoare, critic cultural și istoric al miturilor și simbolurilor, considerată una dintre cele mai importante voci britanice în studiul poveștilor, miturilor și a imaginarului colectiv. Marina Warner este membră a British Academy, a primit distincția DBE (Dame Commander of the Order of the British Empire) pentru contribuția sa la literatură și este recunoscută pentru abordarea sa interdisciplinară, la granița dintre literatură, antropologie, psihologie și arte vizuale.

„Frații Grimm au înțeles acest lucru și au adăugat o salvare în ultimul moment: bunica și Scufița sunt scoase din burta lupului de un tăietor de lemne. În unele versiuni, acesta este chiar tatăl fetei”, spune ea. Răspunsul ei este un „da” ferm: poveștile ne ajută să înfruntăm frica. Dar ele nu descriu mereu distrugerea terorii. Uneori o reproduc.

Copiii care ascultă povești au mai multă chibzuință și abilități de comunicare

Poveștile contribuie la dezvoltarea imaginației și creativității copiilor, stimulându-le gândirea abstractă și capacitatea de a conecta evenimente. Un studiu publicat în Frontiers in Human Neuroscience a arătat că expunerea la povești poate stimula dezvoltarea creierului copiilor, în special în regiunile asociate cu limbajul și cu procesarea auditivă.

Totodată, copiii care ascultă basme înțeleg mai bine diferența dintre bine și rău și își formează discernământul moral prin exemplele concrete pe care le oferă personajele. Un articol pubicat pe blogul Duke University discută despre cum povestirile contribuie la dezvoltarea limbajului și a alfabetizării la copii, subliniind importanța acestora în educația timpurie. Lectura și ascultarea poveștilor dezvoltă limbajul și abilitățile de comunicare, mai ales pentru că le propun copiiilor expresii și cuvinte noi. Aceste abilități lingvistice facilitează adaptarea socială în grădiniță, școală și în relațiile cu colegii. Basmele și povestirile tradiționale oferă modele de comportament și soluții creative pentru probleme, consolidând valori precum dreptatea, curajul și altruismul.

Există și povești terapeutice, folosite pentru a ajuta copiii să facă față fricilor, anxietăților și altor dificultăți emoționale. Ele oferă metode non-invazive de gestionare a emoțiilor și sprijină dezvoltarea încrederii în sine. În ansamblu, poveștile joacă un rol esențial în creșterea armonioasă a copiilor, integrând dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială.

Arta este un ritual de vindecare

Poveștile sunt un univers fantastic de instruire pentru cei mici și pentru cei mari deopotrivă. La începutul Poeticii, Aristotel observa că reprezentările morții, ale bolii și ale lucrurilor respingătoare nu provoacă aceeași groază ca realitatea, scrie Financial Times. Imitarea — mimesis — transformă experiența. Epopeea lui Ghilgameș, poemul mesopotamian despre excesul tiranic al regelui și despre durerea pierderii prietenului său Enkidu, confruntă moartea cu o intensitate uluitoare.

Prin compasiunea față de iubire și pierdere, dobândim o cunoaștere lăuntrică a condiției umane. Această înțelegere aduce consolare și putere. Aristotel a numit acest efect „catharsis” și l-a legat de tragedie. Poveștile obișnuite, care exprimă suferința cu luciditate, le oferă cititorilor sentimentul că autorul e de partea lor. Iar imitația răului sau a durerii funcționează ca o încercare de a îmblânzi forțele nevăzute, arătându-le respect și dorința de împăcare.

Această funcție protectoare a poveștilor seamănă cu o homeopatie psihologică, spune Marina Warner. Povestea oferă o doză controlată de monstruozitate și pericol. În dramele sacre tibetane, măștile demonilor scot limba și își arată colții, într-un amestec de comedie și seriozitate. Mascaradele Egungun ale comunităților yoruba din Nigeria implică măști uriașe, purtate de dansatori pictați, scrie Marina Warner. Iar această rămâne o simplă propunere de a ne împăca cu toți.

Povestea este, de fapt, o formă de cunoaștere?

O poveste poate oferi și o simplă cunoaștere. Multe povești tradiționale provin din observarea naturii și onorează animalele. Iar în epoca Antropocenului, când degradarea mediului devine ireversibilă, această înțelepciune capătă valoare nouă. Schimbările climatice, seceta, inundațiile și războaiele pentru resurse alungă mii de oameni din casele lor, spune Marina Warner.

Unele povești ne-au lăsat expresii proverbiale precum „strugurii care sunt acri” și sunt pline de lecții amare despre supraviețuire prin viclenie și spirit, despre cruzimea puterii, despre strategiile celor slabi și despre prostia omenească.

Poveștile pot consolida legături între străini

Poveștile sunt o formă de vindecare prin narațiune: eroii arată cum cei oprimați pot evita zdrobirea. Totodată, când sunt rostite, cântate sau jucate cu păpuși și măști, poveștile devin punți între străini. Pentru o lume plină de migranți, aceasta ar putea fi calea de cunoaștere inter-comunitară salvatoare. Inițiativa Stories in Transit, care organizează ateliere de povestire în Palermo și Marea Britanie, reunește migranți care au traversat Marea Mediterană. Scopul lor este crearea unui limbaj comun al ospitalității și al apartenenței.

 „Un basm adevărat, în funcția sa autentică, este o poveste spusă într-un cerc de ascultători”, spunea scriitorul ceh Karel Čapek.

Umbra întunecată a poveștilor

Poveștile pot fi și vehicule ale tribalismului, ale sectarismului și chiar ale rasismului, spune autoarea britanică. Totuși, adaugă ea, cred în potențialul poveștilor de a vindeca conflictele, atunci când sunt împărtășite și animate în comunitate. Acolo unde fiecare îl ascultă pe celălalt, se formează ceea ce poeta și filozofa Denise Riley numește „un cor de urechi”. Purtarea unei măști sau mânuirea unei păpuși oferă acces la alte vieți și identități.

Emily LaBarge notează în catalogul The Shelter of Stories că aceste „părăsiri ale sinelui” aduc alinare și reînnoiesc speranța.

Călătoria fără frontiere a miturilor

Miturile, fabulele, baladele au străbătut secole și au traversat granițe, continuând să călătorească liber, fără bariere lingvistice. Totuși, adăpostul oferit de o poveste vine nu doar din conținut, ci și din felul în care este spusă: la marginea patului, lângă foc, într-o adunare sau într-un cort.

Artista libaneză Mounira Al Solh a creat o instalație brodată despre dezrădăcinarile trăite de poporul ei, afirmând că, dacă spiritul rezistenței există, chiar și o structură fragilă poate oferi siguranță.

Libertatea de a povesti și de a asculta

Sigur că poveștile pot fi folosite pentru a răspândi ură și neîncredere: de altfel, minciunile circulă necontrolat în rețelele sociale. Există, însă, și alte povești — luminoase, curajoase, exploratorii — care pot contracara dezinformarea. Iar repertoriul uman este vast, așteptând să fie reanimat.