Noul manual de război economic: piețele cedează în fața statelor. Dar, dacă Trump nu are niciun plan?

Ține de natura umană să presupunem că teoriile unei epoci despre funcționarea lumii ar fi adevăruri incontestabile, cu caracter permanent. În realitate, viziunile cu privire la economia politică au fluctuat, de fapt, destul de mult de la 1900 și până acum. Asistăm, în ultima vreme, la o nouă ordine geoeconomică, în principal stimulată de amenințările tarifare ale lui Donald Trump, dar acestea sunt doar o parte a unei schimbări mult mai ample: comerțul este subordonat artei guvernamentale și, cel puțin temporar, va trebui să ne adaptăm acestor noi realități. Analiști cu prestigiu, precum Ray Dalio, semnalează aceste schimbări importante în dinamica piețelor financiare globale: înainte, contau doar banii. Acum, politica și geopolitica au devenit mai importante. Tendința este atât de clară, încât a fost reciclat un cuvânt special pentru a o descrie: „geo-economie”. Conceptul  a fost inventat – într-un eseu din 1990 – de strategul militar Edward Luttwak, pentru a descrie „amestecul dintre logica conflictului și metodele comerciale”. Mai recent, Paul Tucker, fostul viceguvernator al Băncii Angliei, i-a dat acestui termen valențe contemporane, vorbind despre „utilizarea instrumentelor economice pentru a promova și pentru a apăra interesele naționale”. Iar instrumentele pe care le evocă ar putea include cam tot ce am văzut în ultimele luni, tarife, constrângeri de reglementare, devalorizări agresive ale monedei, achiziții de active străine și tentative de a controla  exporturile de energie și de pământuri rare.

Traversăm epoca GeoEconomică

Mulți se agață de speranța că, la urma urmei, erupția geoeconomiei în lumea occidentală va fi doar un fenomen temporar, care, cel mai probabil, se va încheia odată cu plecarea lui Trump din funcție. Până la urmă, vechea ordine nu a dispărut. În noua lui carte – „The Fractured Age”, economistul Neil Shearing spune că în multe locuri, printre care și Asia, comerțul transfrontalier este încă în creștere. Pentru multe țări, globalizarea este departe de a fi moartă. Iar regiuni cu influență, cum ar fi Europa, par hotărâte să protejeze ideile liberale. Nu este, însă, un argument liniștitor, de vreme ce principala problemă a geoeconomiei este că este contagioasă: dacă o țară o adoptă, altele se vor confrunta cu presiuni pentru a răspunde. Desigur, istoria secolului XX arată că ideile despre lume și despre mediul economic sunt, de fapt, schimbătoare – sugerând că mentalitatea trumpiană ar putea să nu fie permanentă -, dar merită să luăm, totuși, în considerare și faptul că erele de gândire politică durează, de obicei, ani buni, nu doar câteva luni. Geoeconomia de la începutul secolului XX a durat mai mult de un deceniu și s-a încheiat doar printr-un război, comentează sursa citată.

Foto: Unsplash

Meta recrutează experți de elită din tech pentru a accelera dezvoltarea diviziei AI – Superintelligence Labs devine prioritate strategică

18:43

Meta investește 3,5 miliarde de dolari în Ray-Ban, pentru a accelera dezvoltarea ochelarilor cu AI

18:13

Cicluri financiare sau „ordinea politică și geopolitică internă”?

Financial Times publică o analiză complexă a peisajului economic și financiar actual, semnată de Gillian Tett, președinta consiliului editorial al ediției americane a publicației și o jurnalistă reputată, specializată în piețe financiare globale, economie și sociologie. Are un doctorat în antropologie și este cunoscută pentru capacitatea de a analiza fenomenele economice din perspectivă socio-culturală, îmbogățind jurnalismul economic cu o viziune interdisciplinară unică. „Politicul otrăvește în permanență fântânile” – spune ea, într-o trecere în revistă a modelelor economico-financiare actuale, dar și a istoricului lor prin epoci, începând de la 1900.

„În ianuarie 2008, în timpul reuniunii anuale a Forumului Economic Mondial de la Davos, am fost chemată într-o sală de conferințe pentru a mă întâlni cu Ray Dalio, fondatorul puternicului fond speculativ Bridgewater. Echipa lui mi-a înmânat un raport vast, cam de grosimea unei Biblii. Mi s-a spus, solemn, că reprezintă opiniile lui Dalio cu privire la ciclul creditului. I-am dat o diagonală și apoi l-am aruncat la gunoi, deoarece era extraordinar de greoi. Ulterior, aveam să-mi dau seama că am făcut o mare greșeală. Când a explodat marea criză financiară, mai târziu în acel an, Dalio a fost aclamat ca unul dintre profeții timpului său, în mare parte din cauza previziunilor din acel raport, pe care eu le-am respins. A calculat rata la care crește datoriei și cererea și oferta de credit, în raport cu fundamentele economice”, spune Gillian Tett.

17 ani mai târziu, Dalio prezintă mai multe analize în noua sa carte, intitulată „Cum dau faliment țările”. Ideea centrală este, în esență, că America trebuie să-și reducă datoria de 36 de trilioane de dolari sau riscă o altă criză financiară. Între timp, însă, a avut loc o schimbare subtilă. Dar crucială. În 2008, Dalio și-a elaborat previziunile în principal studiind ciclurile economice și financiare. Noua carte, la fel ca și „Ordinea mondială în schimbare” din 2021, analizează nu doar ciclurile de credit, ci și „ordinea politică și geopolitică internă”.

Relațiile externe alimentează spirala datoriilor SUA, deoarece țara se simte amenințată și continuă să cheltuiască. Între timp, polarizarea internă o împiedică să implementeze reforma fiscală.

„Înainte, banii contau cel mai mult, dar acum politica și geopolitica au devenit mai importante”, explică Dalio. „Acestea afectează banii în moduri pe care nu ni le puteam imagina înainte: există populisme de stânga și de dreapta, care seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmpla în anii 1930”.

Unii teoreticieni găsesc că ideea nu ar fi deloc nouă, de vreme ce politica a modelat întotdeauna economia într-o oarecare măsură: într-adevăr, mediul academic studiază acest lucru de decenii. Dar viziunea lui Dalio este împărtășită de mulți alții din sferele financiare, corporative și guvernamentale.

„Îmi petrec majoritatea zilelor oferindu-le consiliere clienților cu privire la cel mai potrivit mod de a naviga printre provocările legate de riscurile geopolitice – asta e ceva nou”, spune Daniel Tannebaum, partener la firma de consultanță în management Oliver Wyman din New York.

„Această intersecție dintre interesele economice și cele de securitate [adică geopolitica] este adevărata provocare sistemică în elaborarea politicilor din timpul nostru… Ea domină din ce în ce mai mult agenda, nu doar la summiturile internaționale, ci și în cabinetele fiecărei țări și chiar în sălile de consiliu ale companiilor”, declara, recent, și Jonathan Black, consilier adjunct pentru securitate națională al Marii Britanii.

Schimbarea este atât de clară, încât a fost reciclat un cuvânt special pentru a o descrie: „geoeconomie”. Conceptul  a fost inventat într-un eseu din 1990 de strategul militar Edward Luttwak, pentru a descrie „amestecul dintre logica conflictului și metodele comerciale”. Mai recent, Paul Tucker, fostul viceguvernator al Băncii Angliei, cita o definiție a termenului promovată de de Robert Blackwill și Jennifer Harris în 2016: „utilizarea instrumentelor economice pentru a promova și apăra interesele naționale”. Astfel de instrumente ar putea include cam tot ce vedem în ultimii ani, de la tarife și constrângeri de reglementare, la devalorizări agresive ale monedei, achiziții de active străine și tentative de a controla  exporturile de energie și pământuri rare.

Lumea este modelată de rivalitatea dintre America și China?

Este clar că președintele Donald Trump folosește deja multe dintre instrumentele de pe lista lui Tucker: tarifele care par gândite împotriva UE și împotriva unor țări precum Coreea de Sud, Japonia și Brazilia; sau interdicția impusă chinei de la achizițiile de terenuri agricole americane. La rândul ei, China folosește exporturile de pământuri rare pentru a riposta. Pare că suntem în plină eră a geoeconomiei. Întrebarea este cum vom reacționa cu toții la această nouă realitate.

Observatori occidentali, precum Tucker, explică această evoluție prin ascensiunea Chinei. Nu e de mirare: așa cum a remarcat politologul Graham Allison, de la Harvard, istoria este plină de exemple ale așa-numitei „Capcane a lui Tucidide”, în care o putere hegemonică este amenințată de un rival în creștere rapidă, iar cele două entități se așează pe un curs de coliziune. Adică spre război. Termenul a fost folosit cel mai des în legătură cu rivalitatea Chinei cu SUA și, așa cum remarca Luttwak, China oricum folosește politici geoeconomice și mercantiliste de ani de zile.

Existau semne că America se îndepărta de globalizare și de piețele libere cu mult înainte ca Trump să ajungă la putere

Așa cum am spus, viziunea asupra economiei politice a fluctuat, de fapt, de mai multe ori din 1900, pe măsură ce un curent de gândire s-a născut ca reacție la altul. Prima dintre aceste etape – care are o mare relevanță pentru ceea ce se întâmplă astăzi – a avut loc în 1914, comentează sursa citată. Înainte de această dată crucială, au existat decenii de globalizare în Occident, un proces secundat de o concurență crescândă pe piață și de un relevant progres tehnologic (deși sub steagul inestetic al imperialismului, comentează sursa citată). Și în acea perioadă, majoritatea elitelor au presupus că această stare de lucruri este în întregime normală, benefică și permanentă.

„Ce episod extraordinar în progresul economic al omenirii a fost acea epocă încheiată în august 1914!”, scria economistul John Maynard Keynes în tratatul său din 1919, „Consecințele economice ale păcii”. Globalizarea era atât de bine înrădăcinată, încât „un locuitor din Londra putea comanda prin telefon, sorbindu-și ceaiul de dimineață în pat, diverse produse de pe întregul Pământ” și putea investi și călători liber în întreaga lume, aparent fără a-și face griji cu privire la „rivalitățile rasiale și culturale”. Logica economică a avut atunci prioritate față de cea politică.

Primul Război Mondial a spulberat această stare de auto-satisfacție. Protecționismul, politica populistă și naționalismul au explodat, provocând dezintegrarea ideilor de globalizare și de piață liberă. În schimb, în anii interbelici, comerțul a devenit subordonat artei guvernamentale. Fenomenul este surprins de economistul german Albert Hirschman, în lucrarea clasică (din 1945), „Puterea națională și structura comerțului exterior”: privind retrospectiv la perioada interbelică, „competiția pentru mai multă putere națională s-a strecurat în relațiile comerciale”.

Foto: Freepik

1945: statul ar trebui să utilizeze finanțele publice și instituțiile pentru a gestiona ciclurile cererii interne

După 1945, a pendulul a oscilat altfel. Guvernele occidentale au îmbrățișat ideile lui Keynes, conform cărora statul ar trebui să utilizeze finanțele publice și instituțiile pentru a gestiona ciclurile cererii interne – iar aliații s-au grupat în jurul unor instituții precum FMI și Banca Mondială pentru a stimula comerțul global și legăturile financiare. Această epocă a respins viziunea cu sumă nulă a comerțului și finanțelor, care dominase în anii interbelici; în loc să se concentreze pe bunăstarea relativă (adică cine câștigă), s-a pus accentul pe bunăstarea absolută.

În anii 1980, a avut loc o altă schimbare: lideri precum Margaret Thatcher și Ronald Reagan au respins agenda internă a lui Keynes și au îmbrățișat, în schimb, ideile pieței libere lansate de economiști precum Jack Kemp, Eugene Fama și Milton Friedman. Aceștia au presupus că piețele și banii sunt modelate de „legi” ale cererii și ofertei atât de consistente și de universale, încât pot fi modelate cu instrumente din fizică și matematică.

Era un concept extrem de atractiv pentru industria financiară în plină expansiune, ai cărei profesioniști aveau, oricum, nevoie de o poveste bună, pe care să le-o „vândă” clienților lor. În tandem, revoluția tehnologică de la sfârșitul secolului al XX-lea le-a oferit, brusc, finanțatorilor posibilitatea de a efectua calcule matematice ultra-complexe, mai întâi cu calculatoarele de buzunar – care au înlocuit riglele de calcul, apoi computerele desktop.

Economia – ca o sferă cvasi-științifică

Modelele financiare au proliferat într-un mod care i-a încurajat pe finanțatori și pe economiști să conceapă „economia” ca pe o sferă cvasi-științifică, care ar trebui izolată de problemele culturale sau de sfera politica atât de dezordonată. „Echipa lui Dalio mi-a prezentat la Davos „Biblia” lui plină de grafice, nu doar că își vindea propria perspectivă intelectuală, ci simboliza, fără să vrea, o viziune mai largă asupra finanțelor. Își imagina „economia” și elaborarea politicilor „raționale”, spune Tett.

O dată cu Trump, vedem o reacție adversă la economia neoliberală din anii 1980, secundată de o respingere a spiritului internaționalismului pe care îl susținea Keynes, ca reacție la război, comenteză sursa citată. Ca să fim corecți, nu toate relele lumii de acum pot fi puse pe seama lui Trump. În primul rând, așa cum au observat economiști ca Marc Fasteau și Ian Fletcher, ideea că piețele globale au fost cu adevărat „libere” după revoluția neoliberală este o iluzie: deși o mare parte a lumii occidentale a îmbrățișat aceste idei în legătură cu comerțul, țări cum ar fi China au fost mult timp mercantiliste. Și au existat semne că America se îndepărta și ea de globalizare și de piețele libere cu mult înainte ca Trump să ajungă la putere.

Cu peste două decenii în urmă, să zicem, o serie de proteste de stânga au izbucnit la Seattle, împotriva idealurilor neoliberale și împotriva globalizării. Ulterior, astfel de sentimente s-au răspândit atât la dreapta, cât și la stânga, pe măsură ce tehnologia a început să amenințe locurile de muncă. Intervenția economică a statului a început să crească în Occident încă din 2008: acel moment ultra-comentat când guvernele și-au salvat băncile și au folosit relaxarea cantitativă pentru a modela piețele monetare. Fenomenul s-a intensificat și mai mult în timpul pandemiei și, apoi, în timpul crizei energetice care a urmat invaziei totale a Ucrainei.

Joe Biden a devenit președinte în 2021 și nu numai că a păstrat multe dintre tarifele impuse de Trump, dar a și îmbrățișat o politică industrială activistă prin „Legea de reducere a inflației”. Cercetările FMI arată că astfel de măsuri au crescut în popularitate în lumea dezvoltată în ultimii ani.

Echipa Trump, însă, duce această situație la noi extreme

Administrația Trump operează cu o mentalitate de „sumă zero” și cu o obsesie pentru politica de putere, care, probabil, a fost văzută ultima dată în anii 1930, comentează sursa citată. Și acest lucru nu se manifestă doar prin tarife, ci ar putea afecta, în curând, și sfera financiară.

Casa Albă a sugerat impunerea de taxe investitorilor care reprezintă rivali, cum ar fi China. De asemenea, dorește să filtreze investițiile transfrontaliere. Stephen Miran, un important consilier economic al lui Trump, a elaborat un plan „Mar-a-Lago”, care lansează ideea de a percepe taxe altor țări pentru privilegiul de a utiliza finanțare bazată pe dolari. Scott Bessent, secretarul Trezoreriei, a sugerat că țările ar trebui să fie obligate să contribuie mai mult dacă vor să utilizeze umbrela militară a SUA. Să cumpere obligațiuni americane pe termen lung. Trump a amenințat cu sancțiuni masive împotriva națiunilor care încearcă să renunțe la utilizarea dolarului ca monedă de rezervă.

Pe măsură ce alte țări analizează modalități de reacție la această ofensivă, asistăm la „fragmentarea sistemului financiar global”, spune Tannebaum, care face parte și din Centrul de GeoEconomie – creat de grupul de experți al Atlantic Council pentru a monitoriza aceste tendințe. Sau, așa cum spune Elmar Hellendoorn, un alt membru al acestui grup de GeoEconomie, asistăm la „dominarea geopoliticii prin argumente financiare, de piețe, instituții și actori”. Vorbim, deci, nu doar „geoeconomie”, ci și de „geofinanțe”.

Dacă Trump nu are, de fapt, niciun plan?

Vocile de dreapta doresc acum ca mediul de afaceri să respecte diferite interese – securitatea națională, nevoile energetice, valorile culturale patriotice și așa mai departe. Poate fi șocant pentru cei care și-au construit cariera în era neoliberală. Desigur, „puterea de a se obișnui cu mediul înconjurător este o caracteristică distinctă a omenirii”, după cum scria Keynes. Așa cum elitele din 1913 au fost șocate când li s-au prăbușit ipotezele despre globalizare, mulți lideri de afaceri, finanțatori și oficiali guvernamentali occidentali sunt bulversați și consideră abordarea lui Trump dezorientantă și potențial foarte dăunătoare. Unii chiar ridiculizează ideea că echipa lui Trump ar avea vreun fel de „plan”, deoarece acțiunile lor par extrem de haotice și, uneori, contradictorii.

Deși lui Trump i-ar putea lipsi un „plan” în sensul clasic și normal al elaborării politicilor, el are, totuși, instincte, iar oamenii din jurul său își modelează direcția strategică generală și apoi folosesc diverse tactici în implementare, de la amenințări, la intimidare, incertitudine și mesaje de „inundare a zonei”. Cu alte cuvinte, este crucial să facem distincția între tacticile haotice (cum ar fi tarifele vamale) și o agendă mai amplă (de a reface ordinea globală pentru a consolida puterea SUA).

Țările care controlează „noduri” în anumite sectoare pot ajunge să aibă o dominație reală

Chiar și în mijlocul acestui haos, uneori contradictoriu, există cel puțin două cadre care pot ajuta la înțelegerea acestui „instinct” al lui Trump la nivel macro și micro, spune Tett. O cale de a înțelege ar fi să împrumutăm ideile lui Hirschman despre puterea hegemonică, care afirmă că țările care controlează „noduri” în anumite sectoare pot ajunge să aibă o dominație reală.

Un grup de economiști de la Stanford și Columbia a înființat așa-numitul Proiect Global de Alocare a Capitalului (GCAP) pentru a efectua cercetări care „valorifică progresele recente în modelele lingvistice mari. Este vorba de o încercare de a identifica acele domenii ale economiei globale care sunt deosebit de vulnerabile la presiunea geoeconomică”. Teza lor principală este că statul chinez are astăzi controlul hegemonic asupra industriei prelucrătoare (prin dominația asupra nodurilor cheie ale lanțului de aprovizionare, cum ar fi mineralele din pământuri rare), dar SUA au controlul hegemonic asupra finanțelor (datorită statutului de monedă de rezervă a dolarului).

O modalitate de a înțelege acțiunile Casei Albe, așadar, este că America încearcă să submineze hegemonia industrială a Chinei, protejându-și, în același timp, propria dominație financiară. Și invers. Hegemonia tehnologică, spune Tett, este încă contestată. Ipoteza nu numai că ar explica relațiile dintre SUA și China, ci aduce și puțină lumină și asupra modului în care reacționează alte țări, deoarece prioritatea pentru ele acum este să-și creeze strategii „anti-coerciție”, așa cum spune GCAP. Nu este surprinzător că acest lucru stârnește dezbateri intense în anumite locuri, mai ales în Marea Britanie. La Whitehall, Jonathan Black le-a spus colegilor că ar trebui să recitească un așa-numit „Manual de război economic”, pe care guvernul britanic l-a scris în 1938, pentru a-i ajuta să se gândească la cum să facă față amenințărilor din partea, să zicem, a Rusiei. „Competiția geopolitică înseamnă că asistăm la o revenire la arta guvernării strategice”, notează el. „Toate țările vor trebui să devină mult mai bune în gândirea strategică, să-și stabilească oportunitățile în ceea ce privește… utilizarea fiecărei pârghii a statului”.

Mișcarea de mediu, socială și de guvernanță, ESG

Al doilea cadru cheie, spune Gillian Tett, în special pentru companii, este recursul la așa numitele „părți interesate”. Cuvântul inestetic „stakeholderism” a devenit cu adevărat la modă în 2019 (când grupuri precum Business Roundtable au adoptat conceptul, în opoziție explicită cu ideea neoliberală avansată de Friedman, conform căreia companiile ar trebui să „doar” servească acționarii). Inițial, a fost legat de mișcarea de mediu, socială și de guvernanță, sau ESG, care este acum atacată aprig de politicienii de dreapta, subliniază sursa citată.

Foarte intrigant este faptul că atacurile asupra ESG nu duc cu adevărat la un apel explicit la a reveni la mantra lui Friedman, dedicată exclusiv acționarilor. Vocile de dreapta vor ca afacerile să respecte diferitele interese ale părților interesate – preocupări legate de securitatea națională, nevoile energetice, valorile culturale patriotice și așa mai departe. Așadar, o modalitate de a încadra ascensiunea geoeconomiei și geofinanțelor este de a „gândi la implicațiile modului în care guvernul și afacerile lucrează împreună”, așa cum spune Black. Cu alte cuvinte, să ne întrebăm care părți interesate contează și cum s-ar putea schimba acest lucru.

Dalio consideră că problemele care afectează America astăzi fac parte dintr-un ciclu multianual de datorii, un ciclu geopolitic și politic, de genul celui care a subminat și alte puteri imperiale înainte. Deși a conturat recent câteva idei extrem de sensibile despre cum să rupi acest ciclu (să zicem, cu un plan multianual de reducere a datoriilor în trei părți), Congresul pare să nu poată acționa, se plânge el. „E ca și cum ai fi pe o barcă îndreptându-te spre stânci și toată lumea se tot ceartă dacă să vireze la stânga sau la dreapta”.