Politica disperării naționale. Elitele, super-elitele și fractura socială: ce ne spun bogații despre democrație

Anii ’90 au modelat „politica disperării naționale” în Statele Unite și au pregătit terenul pentru ce avea să urmeze. Donald Trump a devenit unul dintre cele mai cunoscute mari simboluri ale bogăției inimaginabile. Asocierea lui cu prosperitatea a fost, de altfel, unul dintre secretele succesului său. Pentru mulți americani, Trump a ajuns să reprezinte însăși ideea de bani, arată o analiză Financial Times. Dar, așa cum îi amintesc criticii, el reprezintă, totodată, și cealaltă față a monedei: datorii masive, practici financiare îndoielnice, insolvență și faliment. Din mirajul acestei bunăstări, super-bogații Americii – care se tem de ceilalți super-bogați -, alături de clasele educate urbane, nu mai înțeleg valorile fundamentale ale celor „din clasa de mijloc”. Cu atât mai puțin pe ale celor din clasa „de jos”. De la paranoia apocaliptică a fondatorilor tech, care își construiesc buncăre în Noua Zeelandă, până la concerte private de 300.000 de dolari pentru copii de 13 ani, universul ultra-bogaților nu este doar străin de tot ce știe clasa de mijloc, ci devine aproape distopic. Valori populare, precum patriotismul, religia, comunitatea, sunt privite cu suspiciune sau superioritate morală.

Politica disperării naționale: ce ne spun bogații despre democrație

Trump nu reprezintă capitalismul doar în faza de creștere, ci și în perioadele de haos și criză. Și, într-un fel, se pare că știe asta. În 2016, s-a autointitulat „regele datoriilor”, iar în 1992, după ce a atins pragul ruinei, le declara jurnaliștilor de la New York Magazine: „Am fost băiatul care apare pe prima pagină a ziarului, am fost liderul perioadei de depresie economică”, transformându-și propria reconversie în simbolul unei epoci marcate de declin. Și nici nu greșea. Acea mini‑“depresie” din primii ani ’90 a fost un semnal al crizei mai largi a democrației liberale și a capitalismului de piață – o criză care a dat naștere a ceea unii analiști numesc „politica disperării naționale”.

Între timp, discrepanțele din Statele Unite devin tot mai mari și tot mai greu de înțeles. Decalajul tot mai mare dintre clasa super-bogată și restul societății este un abis care se lărgește pe an ce trece și care are implicații profunde pentru economia și politica Statelor Unite. De la yachturile de jumătate de miliard de dolari din Monte Carlo, până la frustrările tăcute ale clasei muncitoare din Rust Belt, America devine tot mai clar o națiune nu doar divizată, ci și fragmentată în lumi paralele. În două cărți remarcabile – „The Haves and the Have-Yachts” de Evan Osnos și „Outclassed”, de Joan C. Williams – autorii disecă nu doar inegalitatea economică, ci și barierele culturale și psihologice dintre elite, super-elite și restul populației, se arată într-o analiză Financial Times.

Kenya rupe „sigiliul broaștei verzi” al Rainforest Alliance: costurile certificării eco apasă pe umerii micilor fermieri

15:20

Cine este Lucy Guo, cea mai tânără miliardară din lume

14:50

Foto: Shutterstock

De la merit la privilegiu: cum a pierdut clasa de mijloc teren în fața miliardarilor

Ideea meritocrației este erodată de condescendența claselor educate urbane, care nu mai înțeleg valorile fundamentale ale celor „de mijloc”, scrie Williams, specialistă în sociologia inegalităților. Patriotismul, religia, comunitatea sau chiar vânătoarea sunt privite cu suspiciune sau superioritate morală. Rezultatul? Votanții ne-universitari, „anti-elitiști” moderați în privința imigrației sau a căsătoriilor gay, au fost lăsați de izbeliște de Partidul Democrat, în favoarea unei agende hiperindividualiste. Donald Trump nu a făcut nimic altceva decât să capitalizeze acest gol, nu doar cu mesaje populiste, ci și ca simbol al revoltei împotriva elitei care își pierde contactul cu realitatea.

Super-bogații: anxietatea luxului și frica de ceilalți bogați

Osnos, jurnalist New Yorker, documentează cu umor și subtilitate psihologia celor 0.1%. De la paranoia apocaliptică a fondatorilor de tech care își construiesc buncăre în Noua Zeelandă până la concerte private de 300.000 de dolari pentru copii de 13 ani, universul ultra-bogaților nu este doar străin de tot ceea ce știm, ci și aproape distopic. Autorul urcă la bordul unui superyacht de lux și admite că, după acea experiență senzorială desăvârșită, orice altceva pare lipsit de sens. Dar ceea ce îl surprinde nu este doar rafinamentul acestui spațiu, ci propriul sentiment de superioritate față de ceilalți bogați… „mai puțin bogați”.

Cât costă disprețul social? Un vot

Atât Osnos, cât și Williams pun un diagnostic dur: în America, diferența nu mai este doar între bogați și săraci, ci între bogați și super-bogați, iar consecințele nu sunt doar materiale, ci politice. Liberalismul urban, încrezător în propria „luminare”, a pierdut contactul cu instinctele de supraviețuire ale celor care nu se regăsesc în visul american reinventat. Iar dacă elitele nu înțeleg rapid că privilegiul nu e sinonim cu meritul, vor plăti scump nu în conturi, ci în voturi pierdute și coaliții ratate, comentează sursa citată. În felul acesta s-a conturat, poate pe nesimțite – deși era la îndemână să înțelegi – trumpismul.

Foto: Shutterstock

Lumea își pierde vremea încerând să înțeleagă ce este „trumpismul”

Înțelegerea succesului politic al lui Trump și a traiectoriei sale pare a fi una dintre preocupările esențiale ale vremurilor noastre. Ore întregi se petrec în dezbateri interminabile despre ce crede cu adevărat Trump sau ce este Trumpismul. Cea mai bună cale de a-l înțelege este, însă, să te întorci în 1990, la episodul de criză din America și la modul în care Trump a capitalizat, în propriul stil, această politică a disperării naționale.

Viața lui Trump oferă un micro-reper neobișnuit al traiectoriei țării: mai întâi, în anii ’80, succesul fabulos și strident obținut prin metode financiare, apoi o cădere spectaculoasă, cu o serie de falimente rușinoase și un dezastru total care a rămas la un pas distanță: pierderea tuturor activelor. După 1990, perspectiva lui Trump asupra lumii s-a îndreptat spre furie, întunecare și paranoia. Iar Statele Unite au urmat același traseu.

Falimente în lanț și… Surviving at the Top

Începutul anilor ’90 a fost, probabil, punctul cel mai de jos al lui Trump. Imperiul său de cazinouri din Atlantic City părea că se prăbușește în mare. În 1991, „Taj Mahal”-ul său a intrat în faliment. În martie, anul următor, și celelalte două cazinouri au urmat același drum. Trump avea datorii de 3,4 miliarde de dolari, aproape 900 de milioane fiind garantate personal. Și-a pierdut iahtul, compania aeriană și jumătate din acțiunile de la Hotel Plaza.

În 1987, la apogeul faimei, își publicase „The Art of the Deal” – o carte care i-a consacrat imaginea de maestru al capitalismului. Însă, în 1990, tonul se schimbase: a apărut „Surviving at the Top”, o carte cu un ton mai irascibil și ceva mai amăgitoare. Trump se plângea de divorțul de Ivana, subiect intens mediatizat. Media americană, odinioară aliatul său, devenise „o afacere bazată pe distorsiuni și minciuni”. În 1991, amenința că va da în judecată New York Post pentru „declarații defăimătoare”. Tot atunci, editura i-a relansat cartea sub titlul „The Art of Survival” — convenția că este în vârf devenise nerelevantă.

Donald Trump / Captură: CNBC

De ce s-a prăbușit totul?

Trump era o bulă speculativă individuală. Așa cum a remarcat economistul Hyman Minsky, modelul lui era unul „Ponzi”: atât timp cât valoarea activelor sale creștea mai repede decât ratele dobânzii, totul părea în regulă. Fluxul de numerar nu conta. Pentru a-și plăti datoriile, Trump împrumuta până la refuz, folosind active promițătoare ca garanție. A cumpărat mai mult ca să poată continua să împrumute. Și mulți au fost dispuși să-i acorde credite.

Dar bula s-a spart: sectorul imobiliar, intens speculativ, a izbucnit după ani de inflare în anii ’80. Creditorii au cerut garanții clare – practic o marjă de siguranță – iar Trump a fost nevoit să se restructureze. În toamna lui 1991, a apărut în fața Congresului cu o declarație sumbră: „Simt că țara asta este acum într-o depresie. Nu e o recesiune. Oamenii se păcălesc dacă o privesc ca pe o recesiune”.

A fost, poate, o exagerare tipică, dar avea un sâmbure de adevăr. Trump nu era singurul afectat de creditele toxice. Bănci se prăbușeau, oamenii obișnuiți erau catapultați în faliment personal și executări silite. Afacerile lui au ajuns la un eșec spectaculos, dar, în esență, ceea ce se întâmpla era reprezentativ — ajunsese mare în booms și căzuse odată ce muzica s‑a oprit.

Francis Fukuyama proclama „Sfârșitul Istoriei”

Chiar nu fusese declarat oficial că ar fi vorba de o depresie economică, atmosfera din țară era clar în neregulă. Optimismul radiant al epocii Reagan ’80 dispăruse. În 1992, când Francis Fukuyama proclama „Sfârșitul Istoriei” — triumful democrației liberale și al capitalismului — discursul părea deja nesigur. Era an electoral, iar observatorii remarcaseră o creștere a nemulțumirii populare — denumită „furie electorală”. Alții vorbeau despre populism și outsiderism. Sondajele relevau o frustrare profundă faţă de guvernare și față de elitele politico-economice, percepute ca jucând în avantajul propriilor interese. Talk‑show‑urile radio deveniseră locus pentru plângeri despre sistem. Mișcări civice precum THRO („Throw the Hypocritical Rascals Out”) cereau limitarea mandatelor politicienilor — o revoltă în interiorul sistemului, nu neapărat o schimbare de putere.

Un semnal timpuriu al stării sumbre a națiunii a venit din Louisiana — bulversată de prăbușirea prețului petrolului. Aici, David Duke — fost membru KKK și neofascist — a fragmentat coaliția GOP. Deși s-a confruntat cu opoziție din partea lui Reagan, din partea lui Bush și a partidului unit, Duke a devenit deputat în 1989 și a câștigat alegerile primare pentru Senatul din 1990 și pentru postul de guvernator, în 1991. Deși a pierdut la nivel național, a obținut susținere solidă printre alegătorii albi, care își vedeau prosperitatea pierdută și găseau țapi ispășitori în minorități.

Susținătorii lui Duke nu se simțeau lezati — unii chiar îl apreciau. Pentru ei, Duke simboliza respingerea unui eșec generalizat al status quo‑ului. În viziunea lui, politica era o luptă între rase — albii aveau nevoie de un campion împotriva „negrilor ingrati”, care profitau de ajutoare sociale, a latino‑americanilor care treceau granița și, într‑o notă mai subtilă, a evreilor care controlau mass-media și finanțele internaționale. Partidul Republican a încercat să-l oprească, dar a eșuat. America a urmărit cu oroare, dar și fascinație, cum un fost protestatar în uniformă nazistă devenea personalitate publică.

Foto: Shutterstock

„Revoluția middle American” care sfida „elita globalistă”

În 1992, Rothbard a scris un eseu în care pleda pentru un leadership carismatic, capabil să ocolească elitele și să incite masele împotriva corupției sistemice, într‑o strategie populistă de dreapta.

De altfel, editorul Samuel T. Francis specula că alegerile locale din Louisiana din 1991 ar putea fi un punct de cotitură istoric. Pentru el, era începutul unei „revoluții middle American” care va sfida „elita globalistă” și va pune bazele unei noi naționalism populiste cu tendințe autoritare.

Trump urmărea cu interes aceste evoluții. În 1991, într‑o apariție la Larry King, a comentat:

„E o furie electorală. Oamenii sunt nervoși din cauza locurilor de muncă pierdute în Louisiana. Dacă David Duke ar candida, soarta alegerilor ar fi diferită”. Dar Duke nu a fost un adversar serios. Era prea compromis de trecutul său. În schimb, Trump a mizat pe Patrick Buchanan, pe care l-a considerat un candidat cu viziune similară, dar prezentabil.

Buchanan, comentator conservator, consilier din epoca Reagan, era nemulțumit de neoconservatori și susținător al naționalismului economic și cultural – “America First”. Critica imigrația neintegrabilă și globalizarea, care își submina industriile interne. Susținut de Rothbard și Francis, susținea o reconstrucție a partidului și a Americii.

În campania din New Hampshire, Buchanan îl ataca pe Bush:

„El e de ieri, noi suntem de mâine. El e globalist; noi suntem naționaliști… El servește o Nouă Ordine Mondială; noi punem America pe primul loc”. Totuși, Buchanan doar a zdruncinat partidele majore, fără să-l învingă pe Bush. Adevărata amenințare avea să vină dintr-o candidatură „outsider”.

Vocile anti-corupției, ale deficitului și ale luptătorilor împotriva colonialismului financiar

În februarie 1992, miliardarul Ross Perot — fost donator republican — își anunță candidatura, prin partidul Reform. După ce vânduse Electronic Data Systems către GM, Perot devenea vocea anti-corupției, a deficitului, a luptătorilor împotriva colonialismului financiar. S-ar fi lansat drept candidat dacă voluntarii din cele 50 de state strâng semnături. Și reușește: în sondaje atinge 39% din intențiile de vot — un record pentru un outsider.

Perot propune o revenire a țării „la proprietarii ei legali”, contesta elitele incapabile, militează pentru consultări digitale directe, care anticipau ideea de social media — și critică sistemul, ca pe o forță coruptă și capturată. Un colaborator declara: „Facem o lovitură de stat fără sânge”. Deși strălucitor, elanul său se stinge după doar o lună, în iulie, când renunță în fața atacurilor negative și a propriei paranoia. Revine în octombrie, dar nu recuperează. Totuși, obține 18.9% voturi — cea mai mare performanță electorală a unui candidat terț din 1912 încoace.

Bill Clinton/ Foto: Shutterstock

Bill Clinton – un punct de cotitură în această istorie

Câștigul lui Bill Clinton pare să fi înăbușit revendicările populiste — globalizarea, capitalismul liberal și democrația par triumfătoare. Urmează anii ’90: NAFTA, dereglementările financiare, apariția OMC. Prosperitatea pare reală, dar “politica disperării naționale” rămâne undeva, mai jos de suprafață vizibilă. Economia își revenea, dar era un fel de „revenire fără locuri de muncă”. Polarizarea forței de muncă era vizibilă — joburi bine plătite sau slab calificate. Clasa de mijloc ajunsese în dispare.

Din 1995, Speakerul Newt Gingrich canalizează energia anti-sistem a lui Perot în GOP, alimentând partizanatul agresiv. Radio-ul lui Rush Limbaugh răspândește teorii conspiraționiste anti‑Clinton. În 1995, Timothy McVeigh comite atentatul din Oklahoma, ca represalii pentru Waco. În 1999, Pat Buchanan salută protestele antiglobalizare de la Seattle.

The Art of the Comeback?

Trump reîncepe ascensiunea la finalul anilor ’90. Deși mai bogat ca în anii ’80, era încă frustrat și furios. În 1997, cartea lui „The Art of the Comeback”, adoptă motto‑ul „Get Even” — „Ochii pentru ochi… și mă distrez”. În 1999 lansează campania prezidențială prin Reform Party, rivalizând direct cu Buchanan, pe care îl numește „iubit comunist”. Cartea „The America We Deserve” îl riduculizează pe Buchanan ca susținător al Hitler.

Această candidatură nu reușește, iar partidul se fracturează, Trump pleacă, declarând: „Partidul Reform include un membru KKK, un neo-nazist și un comunist… Nu mă interesează această companie”. Abia în 2015, când candidează pentru 2016, el preia furia, resentimentul și disperarea din anii ’90. Titlul cărții sale de campanie e „Crippled America”. Trump devine vocea realistă a invaziei și a corupției, iar Duke îl susține deschis.

Un mesaj strident a venit să spargă plafonul electoral

Realitatea globală îl sancționează: criza financiară din 2008 și eșecurile războiului „Total war on Terror” îl validau. Mesajul strident al lui Trump din 2016 găsește adepți, rezonează și sparge plafonul electoral.

Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 spulberase visul socialist, iar capitalismul liberal părea triumfător. Dar, în 2016, proiectul global al prosperității fără efort părea fisurat: un sistem marcat de inegalități, restricții și politici închise. Trumpismul nu oferă vise comune, ci acumulări infinite și cuceriri ostile. Este realism – sau un nihilism, după caz. Și, până când bula nu explodează din nou, mesajul lui rămâne acela că luptele sunt ireversibile, iar resursele mereu insuficiente.