Primejdia centrismului economic într-o lume polarizată

Economiștii centriști pot ignora războiul, dar războiul nu îi ignoră pe ei, spune economistul american Kenneth Rogoff, profesor de economie la Universitatea Harvard, într-un editorial publicat de The Guardian. Viziunile moderate, spune el, devin chiar riscante într-un climat politic divizat, unde orice analiză e etichetată ideologic. Deși previziunile sale economice au fost înțelese ca o justificare pentru austeritate, autorul spune că sunt simple repere. Dar, aceste repere rămân valide: în economiile avansate, perioadele cu datorii publice foarte mari coincid cu o creștere economică lentă. Între datorie și creștere există un compromis. Țările cu datorii foarte mari, ca grup, tind să performeze mai slab în medie. Depășirea unui nivel de datorie de 90% din PIB nu implică prăbușirea bruscă a economiei – la fel cum un colesterol ușor peste normal nu provoacă instant un infarct. Însă datoria excesivă poate limita investițiile private, poate duce la taxe distorsionante și poate reduce spațiul fiscal în perioade de criză. Stimularea economiei e vitală în recesiune. Totuși, spune acest autor, amploarea stimulului trebuie ajustată, dacă datoria explodează. Iar asta nu este o pledoarie pentru austeritate, adaugă el, de vreme ce sunt și alte strategii care ar putea duce la redresare. 

Când centrismul devine țintă

Nu e ușor să fii economist centrist într-o lume polarizată, dominată de rețele sociale, unde fiecare idee este forțată să aleagă o tabără ideologică definită. Para­frazând o replică atribuită lui Troțki, economiștii centriști pot ignora războiul, dar războiul nu îi ignoră pe ei, descrie Kenneth Rogoff provocările centrismului economic în fața polarizării ideologice.

De la greșeală metodologică, la mit politic

„Amenințările nu m-au afectat atât cât s-ar crede. Oamenii aceia, oricât de iraționali, cel puțin au înțeles argumentele cărții, deși le-au respins vehement”, scrie Rogoff. Nu același lucru s-a întâmplat în 2013, în scandalul declanșat de o cercetare realizată în colaborare cu Carmen Reinhart. Trei economiști de la Universitatea din Massachusetts au acuzat că lucrarea, publicată în 2010, Growth in a Time of Debt, ar fi conținut erori care i-au indus în eroare pe decidenții din Europa și din SUA, împingându-i spre politici de austeritate. Această narațiune falsă, deși contrazisă, continuă să circule și astăzi.

Lucrarea a fost publicată în două versiuni și ambele ajungeau la aceeași concluzie: în economiile avansate, perioadele cu datorii publice foarte mari coincid frecvent cu o creștere economică lentă. Aceasta nu înseamnă că deficitele frânează creșterea pe termen scurt, ci că povara datoriei reduce prosperitatea viitoare.

Pragul de 90% este un reper, nu o lege

Analiza evocată împărțea țările în două grupuri: cele cu datorii publice de peste 90% din PIB și cele care se află sub acest prag. Pragul de 90%, precizează economistul citat, nu este o „limită fatală” a creșterii, ci doar un reper statistic. Țările cu datorii foarte mari, ca grup, tind să performeze mai slab în medie.

Depășirea acestui nivel de 90% nu implică prăbușirea bruscă a economiei – la fel cum un colesterol ușor peste normal nu provoacă instant un infarct. Însă datoria excesivă poate limita investițiile private, poate duce la taxe distorsionante și poate reduce spațiul fiscal în perioade de criză.

După furtună, confirmarea datelor

Odată ce agitația s-a stins, analizele ulterioare — bazate pe seturi de date extinse — au confirmat în mare parte concluziile. Deși cei doi economiști nu au susținut niciodată existența unei relații cauzale directe, literatura economică se apropie, treptat, de clarificarea acestei legături. Între datorie și creștere există un compromis. Stimularea economiei e vitală în recesiune. Totuși, amploarea stimulului trebuie ajustată, dacă datoria explodează.

Politici neortodoxe și reforme uitate

Cartea din 2009, This Time Is Different, arăta că aproape toate crizele financiare duc la o creștere bruscă a datoriei publice – o constatare folosită pentru a susține stimulente mai mari după criza din 2008. Guvernele aflate în criză, argumentează sursa citată, apelează adesea la soluții neortodoxe, nu doar la măsuri fiscale și monetare convenționale. Printre acestea s-ar putea număra iertarea parțială a datoriilor pentru debitorii subprime – adică cei care au luat credite ipotecare sau alte împrumuturi, dar au un istoric de credit slab sau venituri instabile. De asemenea, raportându-se la America, iertarea datoriilor pentru economiile sud-europene suprasolicitate. În debutul crizei, Rogoff a propus ca băncile centrale să relaxeze temporar țintele de inflație – idee considerată eretică în 2009, dar care nu mai este așa de contestată azi.

Între Keynes și realitate

A promova asemenea soluții flexibile înseamnă austeritate? Sau, mai degrabă, o recunoaștere a faptului că politica economică are nevoie de un instrumentar mai divers decât keynesianismul clasic? John Maynard Keynes susține că guvernele ar trebui să intervină activ în economie, pentru a stabiliza ciclurile economice. Poate că, de data aceasta, lucrurile chiar sunt diferite.

După ani de distorsionări și etichete ideologice, cea mai recentă carte a acestui autor, Our Dollar, Your Problem, a adus o dezbatere riguroasă. Criticii, indiferent de orientare, au abordat serios analiza sistemului financiar global dominat de dolar. Poate că centrismul economic nu este condamnat definitiv, scrie sursa citată. Poate doar are nevoie de o lume mai dispusă să asculte înainte să eticheteze.