Testamentul economic al lui Ion Iliescu. Anatomia unei tranziții dureroase de la recesiunea brutală din anii 90 la stabilitatea negociată a anilor 2000

Ion Iliescu a fost omul-cheie al tranziției României din haosul postcomunist spre o stabilitate democratică care avea să se dovedească, multă vreme, fragilă. Ca lider al Frontului Salvării Naționale și președinte al României, a echilibrat între reformă și conservare, conducând țara prin prăbușirea economică a începutului anilor ’90 către o redresarea lentă și integrarea euroatlantică. A respins terapia de șoc, a apărat rolul statului și a mizat pe consens național, modelând astfel epoca și destinul său politic. Bilanțul său rămâne fundamentul oricărei înțelegeri serioase a istoriei recente a României.

În istoria post-decembristă a României, numele lui Ion Iliescu se confundă cu zorii capitalismului. Fost demnitar comunist, apoi lider al Frontului Salvării Naționale, Iliescu a fost omul care, în decembrie 1989, a ieșit în fața țării într-un moment de răscruce, oferind o direcție pentru o națiune abia scăpată de dictatură, dar aruncată într-un necunoscut instabil. A devenit primul președinte al României democratice, simbolizând pentru unii continuitate și stabilitate, iar pentru alții începutul unui drum lent și chinuitor spre o democrație funcțională și o economie de piață.

Mandatul I (1990–1992): recesiunea brutală a dezordinii post-revoluționare

Primii ani ai lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni au coincis cu perioada cea mai confuză a tranziției. Țara ieșea din anii de penurie, dar plonja rapid în haos economic. În 1989, PIB-ul ajustat la puterea de cumpărare era de circa 133,87 miliarde dolari. În 1990, economia s-a contractat violent cu 5,6%, după un prim an deja devastator de revoluție. Următorii doi ani au fost și mai duri: -13% în 1991 și -8,7% în 1992. În ansamblu, în doar trei ani, economia a pierdut aproximativ 17% din PIB.

Cererea pentru lingouri a crescut cu 45% în România – De ce 2025 ar putea fi anul de aur al investițiilor

19:14

Erste Group: Creștere de peste 40% în 2025 pentru acțiunile cu expunere Pilon II

18:36

Prăbușirea CAER, dezintegrarea piețelor tradiționale din Est, hiperinflația incipientă și lipsa unor mecanisme de reglementare ale economiei de piață au lăsat industria și agricultura românească dezorientate. Liberalizarea rapidă a prețurilor, începută în absența unor politici sociale compensatorii, a alimentat precaritatea economică a populației. În spatele cifrelor se ascundea o dramă socială: șomaj în creștere, fabrici închise și scăderea abruptă a nivelului de trai.

Mandatul II (1992–1996): prima redresare și începutul consolidării

Cel de-al doilea mandat al lui Iliescu a marcat, în ciuda tensiunilor politice și a mineriadelor, o primă stabilizare economică. PIB-ul a revenit pe creștere în 1993, cu un timid +1,5%, apoi cu 3,9% în 1994. Apogeul acestei perioade de relativă însănătoșire a fost anul 1995, când economia a avansat cu 7,1%. Anul 1996 a închis ciclul cu un plus de 3,9%. Pe total, între 1993 și 1996, economia a crescut cu circa 27%.

Totuși, sub această revenire statistică, România rămânea o țară cu o economie semi-reformată, cu privatizări lente și selectiv controlate, cu blocaje financiare între companii de stat și cu o clasă de „capitalism de cumetrie” care începea să prindă rădăcini. Reforma administrativă și cadrul legislativ erau încă fragile, iar lipsa de capital privat autentic frâna dezvoltarea durabilă.

Mandatul III (2000–2004): boom economic și ancorarea în Occident

Revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni în anul 2000 a coincis cu începutul poate celei mai faste perioade economice din istoria recentă a României. PIB-ul a crescut în acești patru ani cu aproape 39%. România înregistra anual ritmuri de creștere sănătoase: 5,7% în 2001, 5,1% în 2002, 5,2% în 2003 și 8,5% în 2004 — un veritabil salt, alimentat de investiții externe, consolidare bancară, reforme fiscale moderate și începutul boomului imobiliar.

Un bilanț economic cu două tranziții: din haos în stabilitate

Privind retrospectiv, cele trei mandate ale lui Ion Iliescu trasează practic harta completă a traversării deșertului postcomunist:

• Prima tranziție (1990-1992): dezagregare accelerată, pierdere economică masivă, absența reformelor instituționale clare;

• A doua tranziție (1993-1996): stabilizare relativă, creștere economică moderată, dar stagnare în reforme de profunzime;

• Faza de consolidare (2000-2004): dezvoltare susținută, integrare în NATO, deschiderea reală către economia globală.

Rolul istoric: între lumină și umbră

Indiferent de opțiunile ideologice, rolul istoric al lui Ion Iliescu este greu de contestat. Fără el, tranziția democratică a României ar fi putut cunoaște haosul unor soluții radicale, iar echilibrul geopolitic regional ar fi fost mult mai instabil. În același timp, ritmul lent al reformelor, tolerarea unor cercuri oligarhice și reprimarea violentă a contestărilor civice (precum mineriadele) vor rămâne petele majore ale epocii sale.

Iliescu a fost președintele inevitabil al unei Românii care nu știa exact încotro merge, dar care avea nevoie disperată de un arbitru recunoscut. A oferit stabilitate acolo unde exista riscul dezmembrării sociale, dar a plătit costul politic al unei reforme lente. Paradoxal, tocmai această lentoare a permis, în timp, formarea unui consens național privind direcția occidentală a țării.

Astăzi, istoria continuă să-l judece, iar bilanțul său rămâne, la fel ca tranziția însăși: complex, ambiguu, dar crucial.

Situația economică a României în anul 1989

În 1989, economia României era complet centralizată, planificată de stat, și dominată de industrii grele, ca rezultat al politicilor regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Industria și construcțiile reprezentau sectoarele principale, asigurând 58% din venitul național, în timp ce agricultura contribuia cu doar 15%. Această orientare spre industrializare a fost susținută de investiții masive în industrie, în detrimentul agriculturii, care a primit o parte redusă din fondurile de dezvoltare.

Produsul Intern Brut (PIB) era de aproximativ 53,6 miliarde de dolari (800 miliarde de lei), însă, potrivit Băncii Mondiale, valoarea raportată era de 41,45 miliarde de dolari (sau 97,83 miliarde de dolari ajustați cu inflația). PIB-ul pe cap de locuitor era de circa 2.624 dolari, de aproape 3,7 ori mai mic decât media europeană și sub media mondială la acel moment.

În 1989, importurile erau de 8,43 miliarde de dolari, iar exporturile de 10,5 miliarde de dolari, echivalentul unui excedent comercial de circa două miliarde de dolari. Acest excedent era însă rezultatul unui control strict al importurilor. Salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, echivalentul a 135 de dolari, iar salariul mediu net real crescuse cu 91% față de 1965. Datoria externă, care ajunsese la 11-12 miliarde de dolari, fusese achitată integral până în februarie 1989, ceea ce a dus la un excedent al contului curent de 2,8 miliarde de dolari.

Investițiile străine erau inexistente, iar economia era izolată de restul Europei

Politicile de plată accelerată a datoriei externe au generat penurie severă de bunuri de consum, raționalizarea alimentelor și scăderea nivelului de trai. Investițiile străine erau inexistente, iar economia era izolată de restul Europei. De asemenea, infrastructura și sectoare esențiale precum sănătatea și educația sufereau din cauza subfinanțării și a lipsei de investiții.

Producția agricolă era sub media europeană la majoritatea indicatorilor (randament la cereale, consum de îngrășăminte, număr de tractoare pe hectar, producție medie pe vacă). Deși România avea o industrie extinsă, nivelul tehnologic era învechit, iar productivitatea scădea din cauza lipsei importurilor de utilaje moderne. Astfel, la finalul anului 1989 – în pragul evenimentelor din decembrie 89 – România avea o economie industrializată, cu o datorie externă achitată, dar cu un nivel de trai scăzut, o industrie disfuncțională și o infrastructură degradată. Politica de autosuficiență și plata forțată a datoriei externe au dus la stagnare economică, izolare internațională și o criză socială profundă.

1990: Prima confruntare televizată dintre candidații la președinție și miza tranziției de la economia centralizată la economia de piață

În seara zilei de 17 mai 1990, în Studioul 1 al Televiziunii Române, românii au fost martorii unui eveniment care, în alte țări, ar fi părut de rutină, dar pentru România post-revoluționară a fost un exercițiu inedit de libertate: prima dezbatere electorală televizată din istoria modernă a țării. Era doar a cincea lună de la căderea regimului Ceaușescu. Străzile mai purtau încă mirosul schimbării, iar mulțimile din decembrie încă vibraseră în memoria colectivă. Televizoarele color importate recent din Ungaria sau Iugoslavia, dar și cele alb-negru cu lămpi, redau în direct imaginea unei națiuni care se privea pe sine pentru prima dată, liberă.

„Bună seara, spusă azi, 17 mai 1990, din Studioul 1 al Televiziunii Române, tuturor celor care ne privesc și ne ascultă. Este o seară așteptată cu înfrigurare de multă lume, o seară care, în felul ei, intră în istorie. Pentru prima oară, în direct, poporul român, cu adevărat liber în opțiunile sale, se întâlnește timp de 120 de minute cu cei trei oameni politici de prim plan, candidați la președinția României.”

La masa dezbatere, trei figuri definitorii pentru începutul labirintului democratic românesc: Ion Iliescu, fost demnitar comunist, devenit liderul Frontului Salvării Naționale (FSN); Radu Câmpeanu, avocat liberal, reîntors din exilul parizian; și Ion Rațiu, diplomat rafinat și fost jurnalist BBC, simbol al exilului românesc din Regatul Unit.

Alegerile din 20 mai 1990 au fost primele alegeri libere din România post-comunistă, cu o prezență record de 86,2%. Ion Iliescu (FSN) a câștigat detașat cu 85,07% din voturi (12.232.498 voturi), urmat de Radu Câmpeanu (PNL) cu 10,64% (1.529.188 voturi) și Ion Rațiu (PNȚCD) cu 4,29% (617.007 voturi). Rezultatul a confirmat sprijinul masiv pentru FSN și dorința populației de stabilitate după Revoluție.

Ion Iliescu în primul mandat: „Avem o economie profund dezechilibrată, cu o industrie supradimensionată”

Atmosfera României anului 1990 era tensionată, confuză și profund marcată de antagonisme nerezolvate. În spatele zâmbetelor de campanie se ascundeau frustrările unei societăți scindate între trecutul totalitar și promisiunea eliberatoare a pluralismului.

Ion Iliescu, susținut de o majoritate amplă, pășea cu siguranță pe scena dezbaterii. FSN-ul său controla instituțiile, armata, administrația și televiziunea publică. Pentru mulți, el reprezenta continuitatea ordinii în haos. Pentru alții, însă, era perceput drept exponentul reformei lente, o variantă „soft” a vechii puteri.

„Ne aflăm la două zile de primele alegeri libere după o lungă perioadă de dictatură. Pe 22 decembrie 1989, mă adresam mulțimii din Piață și una dintre cerințele fundamentale ale acelui moment a fost fixarea datei alegerilor. Nu doream prelungirea provizoratului.”

Iliescu a recunoscut dificultățile campaniei electorale și că au existat tensiuni și manifestări violente.

„Sigur, această campanie electorală nu s-a desfășurat în condiții ideale. Au existat tensiuni, manifestări violente, un limbaj agresiv, dar sper din toată inima că poporul român va merge la vot și va decide în cunoștință de cauză. În fața urnei, fiecare rămâne singur cu conștiința și cu Dumnezeu.”

Referindu-se la perioada post-electorală, el a subliniat:

„În primul rând, este nevoie de maturizarea vieții politice. Multe formațiuni s-au plâns că nu au avut timp să se organizeze, inclusiv pentru campania electorală, motiv pentru care s-au cerut amânări ale alegerilor. Dar, oricât ar fi fost amânate, procesul de structurare, organizare și maturizare nu se putea face peste noapte.

Urmează doi ani în care abia se vor cristaliza aceste structuri și forme organizatorice. Democrația presupune nu doar puterea majorității, ci și dreptul la existență și exprimare al minorităților. Aceasta se aplică nu doar în Parlament — între formațiunile care vor forma guvernul și cele din opoziție — ci și în afara Parlamentului, în structuri civice și sociale.

Apoi, este nevoie de implicarea largă a populației în viața publică și civică. Doar o mică parte din cetățeni sunt membri de partid. Așadar, avem în față un proces de maturizare a vieții politice pe toate planurile.

Pe lângă acestea, urmează sarcini concrete: elaborarea noii Constituții, pregătirea alegerilor locale care ar trebui să aibă loc în circa un an, elaborarea legislației pentru organizarea puterii locale.

Sunt, de asemenea, probleme enorme legate de reașezarea economiei. Avem o economie profund dezechilibrată, cu o industrie supradimensionată, consumatoare de energie și materii prime, cu o agricultură lăsată în urmă și cu un sector terțiar neglijat. Avem un sistem super-centralizat, care a afectat grav viața socială și condițiile de trai ale oamenilor.

Pentru toate acestea trebuie elaborată o strategie de tranziție de la economia super-centralizată spre o economie de piață, cu soluții adaptate realităților românești. Nu există soluții gata făcute, nu ne poate oferi nimeni un model de-a gata. Este nevoie de muncă de elaborare, de reflecție, de dezbatere largă, folosind experiența noastră și a altora, dar raportându-ne la specificul românesc.

Guvernul a lansat deja un studiu pentru această strategie a tranziției, care va fi dat publicității și va necesita o largă dezbatere.

Mai sunt și alte probleme sociale, morale, spirituale, care reclamă o amplă colaborare a tuturor forțelor politice și civice. Va fi nevoie de un climat constructiv, în care opoziția să nu fie distrugătoare, ci creatoare, și toți cei capabili să contribuie la elaborarea și aplicarea programelor de viitor să fie implicați eficient, astfel încât să putem depăși dificultățile majore cu care ne confruntăm.

Pentru guvernare va fi o sarcină grea; mult mai simplu este să faci opoziție.”

Radu Câmpeanu: „Voi încerca să fiu un opozant constructiv”

Liderul Partidului Național Liberal a amintit sacrificiile făcute de poporul român în decembrie 1989:

„Aș vrea, pentru început, să subliniez adevărul spus de președintele Televiziunii: trăim un eveniment istoric. Am ieșit din noaptea celor 43 de ani de comunism prin Revoluția începută la Timișoara, continuată de întreaga țară, dusă mai departe de tineri, de oameni mai în vârstă, de Armată. Poporul român a reușit să treacă printr-o tranziție grea de cinci luni.”

Câmpeanu a denunțat însă climatul tensionat al campaniei și faptul că au existat acte de violență, presiuni, amenințări și denigrări.

„Această campanie, din păcate, nu s-a desfășurat în condiții normale. Au existat acte de violență, presiuni, amenințări, denigrări. S-a creat o atmosferă de insecuritate, care poate afecta alegerile. Sper, totuși, că electoratul va merge la vot și își va depăși fricile. Votul e primul act democratic. Dacă vom vota cinstiți, putem spera ca și procesul ulterior să fie corect. Aceste alegeri sunt un punct indispensabil pentru ruptura totală de comunism.”

În privința viitorului său politic, el a precizat:

„Evident, aceasta este o întrebare bună. După ce voi adresa felicitările de rigoare, care reprezintă, cred, o minimă curtoazie, dacă nu voi fi ales, probabil că voi deveni opozant. Și declar de pe acum că, dacă voi deveni opozant, voi încerca să fiu un opozant constructiv. Adică, nu voi face opoziție sistematică, ci, împreună cu prietenii mei — evident, în urma consultării cu aceștia — vom continua să apărăm idealurile și tezele noastre, să propunem reformele pe care le considerăm indispensabile pentru noua Românie care trebuie să se nască.

Din acest punct de vedere, este indiscutabil că activitatea noastră politică va continua. Și poate chiar se va face, în sfârșit, o adevărată politică, urmărind transformarea structurilor existente, moștenite din vechiul sistem, în structuri democratice. Consider că am ajuns în momentul în care trebuie să spunem adevărul, să avem idei clare și orientări bine definite pentru viitor.”

Ion Rațiu: „Mă voi concentra să aduc în țară tot ce am acumulat în acești ani de exil”

Candidatul PNȚCD a readus în discuție susținerea externă pentru un proces electoral corect:

„În primul rând, sunt fericit că mă pot adresa întregii națiuni în acest mod. Vă sunt recunoscător tuturor. Întrebarea a fost clară: cum s-a derulat această campanie? Astăzi după-amiază am vorbit la telefon cu Consiliul European de la Strasbourg. Ieri a fost introdusă o rezoluție – încă nevotată – susținută de 14 partide, care afirmă că felul în care s-a desfășurat campania electorală din România nu îndeplinește condițiile cerute de Comunitatea Europeană pentru acordarea ajutorului economic post-alegeri.”

Democrația trebuie construită din diversitate și trebuie să se bazeze pe un guvern responsabil și o opoziție puternică.

„Toată viața mea am luptat pentru democrație. Am plecat din țară când eram tânăr, întâi din cauza extremismului de dreapta, apoi din cauza totalitarismului de stânga. După mulți ani de luptă în exil, în Occident, am reușit, împreună cu alții, să punem bazele unei mari organizații — Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Începând cu 1984, de la formarea sa la Geneva, am ajuns să avem membri în 22 de țări, pe toate cele cinci continente. Iar de când m-am întors în țară, am deja 28 de filiale formate sau în curs de formare. Lumea vrea să audă despre democrație.

Dacă nu voi fi ales, mă voi concentra să aduc în țară tot ce am acumulat în acești ani de exil: cunoștințele mele, tot ce am scris și publicat — unele lucrări deja traduse și disponibile publicului românesc. Voi lupta să introduc esența democrației: nu jocul numerelor, cine are majoritatea, ci ideea că omul este în centrul societății și că toate instituțiile trebuie să lucreze pentru binele lui.

Pentru asta este nevoie de discuții libere, cu respect reciproc, care să se concretizeze în platforme și programe politice. Partidele trebuie să se formeze în urma acestor dezbateri, iar apoi, prin alegeri libere, să se constituie guvernul.

În România încă nu am ajuns acolo. Democrația trebuie construită din această diversitate de opinii și organizări. O democrație autentică înseamnă să ai un guvern în funcție și o opoziție puternică, bine organizată, capabilă să preia puterea oricând, dacă cetățenii o doresc.”

Rațiu a subliniat principiile democratice pe care le va apăra indiferent de rezultat:

„Dacă nu voi fi ales, îmi voi dedica toată energia pentru a explica celor care astăzi nici măcar nu mă lasă să intru în unele sedii de partid sau mă țin ore întregi în secțiile de poliție, că democrația înseamnă să respecți omul chiar atunci când nu ești de acord cu el.

Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să apăra dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu mine. Dacă reușim să înțelegem asta, începem cu adevărat să învățăm ce înseamnă democrația. Acesta este scopul vieții mele, căruia îi voi rămâne devotat până la capăt.”

1992: Constantinescu și Iliescu, viziuni divergente de la criza economică la restructurare și descentralizare

În fața telespectatorilor și a radioascultătorilor a avut loc marea dezbatere a alegerilor prezidențiale din 1992, între cei doi candidați: domnul Ion Iliescu și domnul Emil Constantinescu. În acea seară, moderatorii Paul Șoloc și Paul Grigoriu au urmărit să ofere un dialog clar și deschis, în spiritul respectului reciproc și al fair-play-ului, pentru ca alegătorii să își poată forma o opinie înaintea votului decisiv.

Alegerile prezidențiale din 11 octombrie 1992 au marcat al doilea scrutin liber din România postcomunistă și primul tur al unei confruntări strânse între forțele de stânga și dreapta. Prezența la urne a fost de 73,23%, cu 12.150.728 de voturi exprimate, dintre care 12.034.636 validate.

Ion Iliescu, candidatul Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN), a obținut 7.393.429 de voturi (61,43%), în timp ce Emil Constantinescu, reprezentantul Convenției Democratice din România (CDR), a strâns 4.641.207 voturi (38,57%). Campania a fost marcată de prima mare dezbatere televizată prezidențială, un moment definitoriu pentru cultura politică a noii democrații românești.

Divergente asupra tranziției la economie de piață a României

Într-o dezbatere esențială pentru viitorul României, cei doi candidați la președinție, Emil Constantinescu și Ion Iliescu, au prezentat viziuni contrastante asupra problemelor acute ale țării, de la dezastrul economic al anilor ’90 la soluțiile propuse pentru reformă și dezvoltare.

Emil Constantinescu a insistat asupra nevoii de adevăr, evocând inclusiv evenimentele dramatice ale mineriadelor. În viziunea sa, orice program de redresare trebuie să plece de la o radiografie sinceră a situației:

„Este absolut important de făcut acest lucru, nu poți să construiești nimic pentru viitor dacă nu pleci — iarăși repet aici am fost de acord — de la cunoașterea foarte bună a trecutului”, a declarat Constantinescu.

Candidatul Convenției Democratice a prezentat un tablou sumbru al declinului economic:

„În acești doi ani și jumătate s-a petrecut cea mai catastrofală scădere a economiei din istoria României. În anii de război nu s-a produs o asemenea scădere a producției industriale.”

El a prezentat o serie de date oficiale privind prăbușirea producției la alimente de bază, carne, produse lactate, zahăr, ulei comestibil, dar și în sectoarele industriale: autocamioane, tractoare, aluminiu, motorine, energie electrică, gaze naturale, autoturisme, încălțăminte, radioreceptoare, textile.

Constantinescu a criticat reforma economică realizată „aproape exclusiv în domeniul comercial”, care, în opinia sa, a dus la „diminuarea producției din cauza lipsei de preocupare pentru domeniul industrial”.

„Trebuie făcută o evaluare a patrimoniului național, care este subevaluat într-un mod artificial. Țara nu știe cum stă, ne aflăm într-o necunoștință.”

Constantinescu dorea privatizarea rapidă și reconstrucție treptată

Programul economic prezentat de Constantinescu vizează o abordare diferențiată: întreprinderile viabile, care reprezintă aproximativ 70% din economie, ar urma să fie privatizate rapid, în timp ce „giganții industriali” necesită intervenții complexe, cu implicarea statului, expertiză tehnică și, eventual, reorganizare printr-o lege a falimentului inspirată de modelele occidentale.

„Statul își asumă o răspundere, el numește mai întâi un grup de experți care studiază problema respectivă, după care poate să numească o altă conducere și stabilește condițiile prin care pot să fie rentabilizate”, a detaliat el.

O altă prioritate: stimularea masivă a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, model preluat din Germania:

„85% din producția Germaniei este realizată de întreprinderi mici și mijlocii. Acesta este sectorul care trebuie creat, nu prin distrugerea altor întreprinderi, ci printr-o legislație care să stimuleze investiția.”

Pentru agricultură, Constantinescu a subliniat gravitatea problemelor, remarcând lipsa sprijinului real pentru gospodăriile țărănești, în ciuda promisiunilor oficiale:

„S-a dat pământ țăranilor nu s-a dat; au obținut dreptul lor, fiindcă era pământul lor de moși-strămoși pentru care luptaseră și era în mod normal ca revoluția să le dea acest pământ înapoi.”

Constantinescu a acuzat formarea unei noi clase de îmbogățiți în jurul structurilor de stat:

„Este vorba de acea parazitare a unor SRL-uri pe structurile unor întreprinderi care au cunoscut acest dezastru economic”, oferind ca exemplu cazul ARO, unde directorii au achiziționat autoturisme prin SRL-uri private, folosind infrastructura întreprinderii de stat.

Susținerea IMM-urilor și reformă agricolă

În viziunea sa, reforma trebuie să înceapă cu o evaluare corectă a patrimoniului național: „Țara nu știe cum stă. Ne aflăm într-o necunoștință.” Emil Constantinescu a propus:

• Privatizarea rapidă a întreprinderilor rentabile.

• Reorganizarea giganților industriali, în colaborare cu sindicatele, prin mecanisme de faliment controlat, cu implicarea statului.

• Dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii: „Aceasta este cheia programului nostru economic”, a afirmat Constantinescu, amintind că în Germania acest sector asigură 85% din producție și locuri de muncă.

• Legislație fiscală care să stimuleze reinvestirea în producție, prin scutiri sau reduceri substanțiale de taxe.

• Reforma administrativă: „Această structură birocratică realizează avantaje și blochează totul.”

Ion Iliescu: Procesele tranziției sunt la fel de grave în toate țările est-europene și au cauze profunde

Ion Iliescu a apărat politica guvernamentală a reformei treptate: descentralizare economică, privatizare, liberalizarea prețurilor, reformă bancară și adaptarea la efectele negative ale tranziției. Ion Iliescu a propus o abordare mai largă, contextualizând criza economică prin prisma tranziției post-comuniste:

„Blocajul pe care l-a cunoscut economia noastră încă din 1989 și criza profundă de sistem în care se afla societatea… Demolarea vechilor structuri și mecanisme și neapariția unor structuri și mecanisme specifice economiei de piață.”

Iliescu a subliniat că România nu este un caz izolat, comparând dificultățile interne cu cele din Rusia, Polonia sau Bulgaria:

„În Rusia, nivelul producției industriale a ajuns la 25% față de acum doi ani de zile; Polonia se zbate în greutăți similare.”

Președintele în exercițiu a menționat și factorii externi: prăbușirea relațiilor economice în cadrul fostului CAER, pierderea piețelor de desfacere, criza din Iugoslavia, criza Golfului și blocajul energetic.

„Nu este un lucru simplu această demolare a relațiilor economice externe… Cea mai mare parte a producției noastre mergea pe piața rusă.”

Iliescu a respins ideea că problemele economice s-ar datora doar guvernării sale, evocând și refuzul altor formațiuni politice de a participa la actul guvernării după alegerile din 1990:

„Am deschis negocieri cu șefii de partide pentru formarea Guvernului, nimeni n-a fost amator să intre într-un guvern de coaliție. Este mai rentabil din punct de vedere politic să faci opoziție și să acumulezi capital politic din greutățile perioadei de criză.”

Iliescu a observat punctele de convergență cu Convenția Democrată

Ion Iliescu a comentat evoluțiile din discursul economic al Convenției Democrate, arătând că, în ciuda diferențelor politice, apar puncte de convergență privind viitorul economic al României.

„Aș aprecia cu satisfacție schimbarea discursului de politică economică al reprezentantului Convenției Democrate”, a spus Iliescu, remarcând că inclusiv în programul politic al opoziției există ideea că „demarajul unei reale reforme economice este posibil numai după un dialog național purtat de Guvern, patronate, sindicate, bănci și partide politice asupra calendarului, ritmurilor și costurilor sociale ale reformei”.

Liderul FSN a insistat asupra nevoii unui contract social „bazat pe răspundere și participarea întregii societăți”, avertizând că procesul reformei nu poate fi abandonat haosului pieței.

„S-a realizat o degajare a răspunderii din partea organelor guvernamentale față de funcțiile care revin statului. Statul continuă să fie proprietarul celei mai mari părți din avuția națională, din capitalul social, din fondurile fixe și circulante. El nu se poate degreva de răspunderea care îi revine ca proprietar.”

Iliescu a respins ferm curentele liberal-idealiste care susțin retragerea totală a statului din economie:

„În momentul de față, economia de piață nu înseamnă non-intervenția totală a statului. Nu este suficient să avem doar cadrul legal pentru faliment, ci trebuie să gândim cum ajutăm agenții economici, în special industriali, să-și găsească căile de redresare economică.”

Referindu-se la liberalizarea prețurilor din 1990, Iliescu a admis că măsura a fost necesară, dar aplicată fără o pregătire adecvată:

„Guvernul s-a lansat într-o chestiune insuficient de bine analizată și pregătită. Parlamentul, pe bună dreptate, a criticat Guvernul că nu a prezentat această măsură cheie în fața Parlamentului pentru o reflecție mai profundă.” El a relatat inclusiv faptul că, la acea vreme, ministrul finanțelor Theodor Stolojan a criticat lipsa consultării între ministere.

În privința procesului de privatizare, Iliescu a punctat că oamenii s-au orientat cu prioritate spre comerț și servicii, „probabil un proces obiectiv, cum s-a produs și pe plan mondial în istoria capitalului: întâi a apărut capitalul comercial, apoi capitalul industrial și financiar”. În prezent, conform datelor oferite de președinte, în România existau deja „peste 150.000 de unități private, cu aproape 1,5 milioane de lucrători angajați în acest sector.”

Iliescu a recunoscut și existența dezechilibrelor:

„Sunt fenomene speculative, de concentrare a capitalului, care au și efecte negative, sesizate de populație. Dar este un proces care nu poate fi determinat numai prin dorința cuiva; el trebuie urmărit și abordat în profunzimea lui.”

În încheiere, Iliescu a arătat că, deși existau viziuni diferite între forțele politice, el a observat o anumită apropiere față de programul Convenției Democrate este, „mai apropiat decât unele programe de nuanță liberală, idealistă, care pornesc de la ideea că statul nu trebuie să mai intervină deloc în economie”.

Doi candidați, două proiecte distincte

România anului 1996 se afla la o răscruce. Constantinescu propunea o terapie economică diferențiată, accelerarea privatizării și sprijin pentru micul întreprinzător, în timp ce Iliescu miza pe gestionarea treptată a tranziției, într-un proces complex și inevitabil dureros, dar comparabil cu cel al vecinilor est-europeni.

Miza confruntării dintre cei doi nu era doar alegerea unui președinte, ci și definirea direcției în care avea să pornească România după primii ani tulburi ai democrației.

1996: Între prestigiul personal și platformele internaționale. Viziuni paralele ale candidaților la președinție

Pe 17 noiembrie 1996, România a asistat la una dintre cele mai importante confruntări electorale din perioada postcomunistă. Dezbaterea televizată, moderată de jurnalistul Octavian Andronic, i-a adus față în față pe cei doi candidați ai turului al doilea: Emil Constantinescu, reprezentantul Convenției Democrate din România (CDR), și președintele aflat în exercițiu Ion Iliescu. Din 17,23 milioane de alegători înscriși, prezența la vot a fost de 75,9%.

Emil Constantinescu a câștigat cu 7.057.906 voturi (54,41%), în timp ce Ion Iliescu a obținut 5.914.579 voturi (45,59%), marcând astfel o schimbare istorică de putere în România postcomunistă.

Emil Constantinescu și Ion Iliescu și-au expus concepțiile despre rolul președintelui

Pentru Emil Constantinescu, fundamentul reprezentării externe a statului român nu constă, în primul rând, în cunoașterea constituțională, ci în autoritatea morală și prestigiul personal al președintelui.

„Cred că mult mai important decât un examen asupra cunoașterii Constituției […] este ce se întâmplă cu adevărat și asta pleacă dintr-un atribut care nu este înscris în nicio constituție. […] Augustus spunea: am avut aceeași putere ca ceilalți, dar am avut mai multă autoritate. Deci autoritatea este lucrul important și ea derivă din prestigiul pe care trebuie să-l aibă un președinte”, a afirmat Constantinescu.

Fostul lider al Convenției Democrate a subliniat că această autoritate nu poate fi compromisă de trecutul celui care ocupă funcția supremă în stat, și că președintele trebuie să fie independent de orice presiuni sau șantaje.

În ceea ce privește performanțele externe ale României, Constantinescu a recunoscut meritele consensului politic post-1992, când prioritățile europene și euroatlantice au fost plasate deasupra intereselor de partid:

„România s-a prezentat ca un front unitar în aceste tratative internaționale.”

Totuși, el a avertizat că „etapa diplomatică pentru integrarea europeană și euroatlantică s-a încheiat. Ceea ce contează este modul în care se îndeplinesc standardele economice și sociale.” Constantinescu a citat și cuvintele lui Titulescu: „Dați-mi o politică internă bună și o să vă fac o politică externă pe măsură.”

În viziunea sa, apartenența la o familie politică europeană este un avantaj major pentru orice președinte:

„Există niște legături care ajută foarte mult țării ca să aibă un suport în negocieri indispensabile.”

Bilanțul diplomatic și pledoaria președintelui Ion Iliescu

Ion Iliescu a răspuns prin prezentarea rezultatelor concrete obținute în cei patru ani de mandat, subliniind că „în domeniul politicii externe, România a înregistrat progrese remarcabile, care sunt apreciate pe plan internațional.”

Președintele a evocat obiectivele enunțate încă din Proclamația Revoluției din Decembrie, subliniind deschiderea României către lume și consolidarea poziției în organismele internaționale:

„Suntem membri asociați la Uniunea Europeană și ne aflăm în pline negocieri […] suntem în discuții avansate cu NATO.”

Iliescu a reamintit și consensul politic care a permis elaborarea „Strategiei Naționale de Integrare în Uniunea Europeană”, apreciată la nivel european:

„A fost poate toamna europeană a României.”

În plan regional, el a punctat rolul României în menținerea stabilității:

„România a fost apreciată pentru stabilitatea sa internă și pentru că este un factor de stabilitate într-o zonă frământată a Europei.”

A amintit implicarea României în conflictul iugoslav, în dosarul transnistrean, în relațiile cu Turcia și Grecia, dar și în procesul de pace din Orientul Apropiat.

Iliescu a respins criticile privind credibilitatea sa în Occident, susținând că „tocmai acești ani au arătat că președintele Iliescu a căpătat o mare credibilitate pe arena internațională”, sprijinit inclusiv de lideri politici din Uniunea Democrată Creștină Europeană.

Referitor la tratatul cu URSS și la poziția în timpul puciului de la Moscova, Iliescu a oferit detalii: „Am fost primii care am luat atitudine atunci când alți șefi de state ezitau.”

Polemicile constituționale și garanția proprietății

Discuția s-a extins și asupra Constituției României. Emil Constantinescu a reiterat vechile obiecții legate de formularea dreptului de proprietate:

„În Constituția României se spune ‘se ocrotește dreptul de proprietate’ […] normal trebuia să spună ‘se garantează proprietatea’. […] Astăzi sunt aproape 700.000 de procese în care sunt râs ani pentru că nu s-a garantat proprietatea.”

Totodată, liderul CDR a respins categoric speculațiile privind revenirea la monarhie:

„Am declarat foarte clar că nu particip la alegerile prezidențiale pentru a ceda puterea cuiva. Nu sunt monarhist.”

Ion Iliescu a insistat însă pe existența unor poziții contradictorii în interiorul CDR:

„Simpatia bine cunoscută monarhică a domnului Emil Constantinescu și a partidului din care face parte […] se menține în documentele PNȚCD cu privire la posibilitatea schimbării formei de guvernământ.”

În încheiere, Constantinescu a punctat necesitatea aplicării stricte a Constituției existente:

„Au fost patru ani de declarații — o respectăm așa cum este ea.”

2000: Dezbaterea candidaților despre demnitatea națională și duelul Iliescu – Vadim

În toamna anului 2000, România asista la una dintre cele mai încărcate simbolic dezbateri electorale post-decembriste. Candidații au propus definiții diverse, marcate de traseele lor personale și profesionale, de istoria trăită și de viziunile asupra viitorului țării.

Alegerile prezidențiale din 2000 au adus în fața urnelor 10.177.343 de alegători, dintr-un total de 17.699.727 de cetățeni înscriși pe listele electorale. Prezența la vot, de 57,50%, reflecta tensiunile și frământările unei societăți aflate în plină tranziție. Dintre voturile exprimate, 10.020.870 au fost validate, configurând o finală dramatică între două viziuni profund diferite asupra României începutului de mileniu.

Rezultatul a fost clar: Ion Iliescu, candidatul PDSR, a obținut 6.696.623 de voturi (66,83%), în timp ce contracandidatul său, Corneliu Vadim Tudor, liderul PRM, a strâns 3.324.247 de voturi (33,17%).

Ion Iliescu: Respectul pentru identitate și solidaritate

Ion Iliescu, liderul cu cele mai mari șanse în cursă, a ancorat demnitatea națională în valorile identitare și coeziunea societății:

„Este respectul istoriei, al identității și ființei naționale, este respectul propriu și al ideii de solidaritate umană în societatea românească. Este promovarea setului de valori care definesc națiunea noastră și identitatea sa.”

Teodor Meleșcanu: Demnitatea — o busolă profesională și personală

Diplomatul Teodor Meleșcanu a vorbit despre dimensiunea profund personală a demnității:

„Demnitatea națională este o chestiune care ține de fiecare dintre noi. În profesia mea, respectul pentru națiunea pe care am reprezentat-o a fost busola care mi-a ghidat activitatea.”
El a adăugat că demnitatea înseamnă „respectul pe care îl avem față de noi și de istoria noastră, un respect larg împărtășit și de alte popoare.”

Mugur Isărescu: Demnitatea nu se cumpără, se câștigă

Guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, a subliniat dimensiunea pragmatică și etică a demnității naționale:

„Demnitatea nu se declamă, nu se cumpără, ea se cucerește, se impune. Este recunoscută de ceilalți dacă ne comportăm cum trebuie. Pentru a avea demnitate națională, cel mai important este să ne ținem de cuvânt, să ducem la capăt ceea ce am promis.”

György Frunda: Demnitatea — o conduită de zi cu zi

Reprezentantul minorității maghiare, György Frunda, a descris demnitatea prin comportamentul zilnic și respectul reciproc:

„Demnitatea este o caracteristică de atitudine. Prin felul tău de a fi, zi de zi, pe stradă, în familie, în biserică sau în Parlament, dovedești dacă ești demn sau nu. Ea trebuie să cuprindă respectul învățat din trecut și toleranță față de semeni.”

Niculae Cerveni: Demnitatea românească, între blândețe și curaj

Din perspectiva lui Niculae Cerveni, demnitatea românească s-a conturat la intersecția generozității și a forței de a rezista:

„Românește așa a fost: te înduri după putere să fii bun cu cel ce-ți cere ajutor; dar tot românește așa a fost hotărât: să dai din coate când dușmanul vorbe scoate că ești slab și prost. Asta e demnitatea națională.”

Theodor Stolojan: Președintele trebuie să fie primul model de demnitate

Theodor Stolojan a adus în discuție responsabilitatea liderului suprem:

„Demnitatea națională începe cu demnitatea președintelui, care trebuie să fie un exemplu pentru întreaga națiune. Fiecare român trebuie respectat, să nu sufere de foame, să nu fie abandonat.”

Corneliu Vadim Tudor: Demnitatea între poezie și eroism

Corneliu Vadim Tudor a apelat la metaforele istorice și culturale ale națiunii:

„O definiție a Patriei e imposibil de dat, cum nu se poate da o definiție a poeziei. Totuși, m-aș încumeta: Patria e mormântul părinților și leagănul copiilor. Demnitatea națională e o stare de spirit, e mândria Romei antice și eroismul dacic.”
El a încheiat cu un proverb plin de culoare: „Decât să-ți iasă vorbe, mai bine să-ți iasă ochi.”

Petre Roman: Demnitatea și unitatea românilor

Petre Roman a pus accent pe forța unității și a destinului comun:

„Demnitatea națională este demnitatea fiecărui român ca român, și a tuturor românilor care își croiesc o soartă mai bună împreună. Demnitatea națională este unirea, dezbinarea este trădarea.”

Ion Iliescu a fost președintele inevitabil al unei tranziții dureroase

Privind retrospectiv, Ion Iliescu a fost expresia paradoxului românesc al anilor ’90: președintele care a deschis poarta democrației, dar a păzit cu grijă ritmul pasului către ea. Discursul său a fost constant un amestec de luciditate istorică, calcul politic și instinct de conservare națională.

În toate etapele, Iliescu a impus o viziune gradualistă, în care tranziția economică și politică nu putea fi decât un drum lung, cu precauții și compromisuri. A refuzat „terapiile de șoc” invocate de adversarii săi, preferând un model controlat, în care statul rămânea arbitru, proprietar și garant al stabilității.

Reformele au venit lent, dar cu o doză de consens social mai larg decât în multe state vecine, tocmai pentru că Iliescu a întreținut ideea „contractului social” – o participare colectivă la efortul transformării. În fondul discursului său a stat mereu apelul la stabilitate, unitate și evitare a conflictului deschis, chiar și atunci când realitatea socială – mineriadele, crizele economice, oligarhizarea economiei – contraziceau aceste principii.

În plan internațional, a folosit abil contextul extern pentru a explica întârzierile interne, dar a condus România spre momente-cheie precum integrarea în NATO și începutul aderării la UE.

Ion Iliescu rămâne, în esență, liderul tranziției controlate. A fost arhitectul unei democrații fragile, dar funcționale, a unei economii liberalizate lent, dar stabilizate, a unei societăți tensionate, dar nefragmentate. A plătit prețul lentorii istorice, dar a evitat implozia unui stat nepregătit pentru traume bruște. Istoria îl va judeca, dar poziția sa rămâne aceea a președintelui inevitabil pentru o tranziție imposibilă.