Topurile bogaților redeschid dezbaterea despre “un prag al bogăției extreme”. De la ce punct încolo marile averi amenință coeziunea economică?

Opinia publică este invitată să contemple, nu fără un strop de fascinație, averile celor care domină economia globală. Se întâmplă asta în fiecare primăvară, după ce apar topurile bogaților de la Forbes și Sunday Times. În 2025, Gopi Hinduja conduce din nou clasamentul britanic, cu o avere de 35,3 miliarde lire sterline. În loc să discutăm despre „cine a pierdut un miliard” sau „cine a urcat 10 locuri în top”, poate că întrebarea corectă ar fi alta: de la ce punct încolo devine averea nu doar indecentă, ci chiar periculoasă pentru democrație și pentru economie?, se întreabă analiștii The Guardian.

Săptămâna trecută, Bill Gates anunța că își va dona 99% din avere, citând un eseu din 1889 (Evanghelia bogăției) al magnatului Andrew Carnegie: „Omul care moare bogat, moare în rușine”. Este un gest admirabil, comentează The Guardian. Dar este, totodată, naiv și periculos pentru societate, care ar putea să creadă că se poate baza doar pe filantropia voluntară a celor bogați pentru a reduce inegalitatea socială, scrie The Guardian.

Un sondaj recent arată că aproape două treimi dintre milionarii din țările G20 consideră că bogăția devine nocivă atunci când cineva deține de 1.000 de ori mai mult decât mediana societății. Prin urmare, comentează sursa citată, chiar și cei bogați cred că ar trebui să existe o limită. La polul opus, limitele au fost deja definite. Diverse analize și declarații publice au ridicat de-a lungul timpului semnale de alarmă cu privire la sărăcia extremă, care e descrisă adesea ca o rușine globală.

China face un pas uriaș în tehnologia care asigură zborul dronelor de mare altitudine

21:59

Inteligența artificială ieftină schimbă doctrina militară mondială

21:20

Cu decenii în urmă, economiștii de la Banca Mondială au stabilit un prag al sărăciei extreme, calculând de câți bani are nevoie o persoană zilnic pentru a-și asigura hrana și necesitățile de bază. Acel prag a permis compararea sărăciei între țări și epoci și a fost un instrument care le-a permis guvernelor să-și prioritizeze măsurile de combatere a sărăciei. Era, totodată, o declarație morală: o societate nu trebuie să permită niciunei persoane să trăiască sub acel nivel. Astăzi, multe voci cred că avem nevoie de un echivalent la cealaltă extremă a spectrului: un prag peste care o societate nu ar trebui să permită acumularea de avere și peste care politicienii ar trebui să intervină activ pentru a o limita, scrie The Guardian.

Bill Gates își va dona toată averea până în 2045

Când devine averea extremă o amenințare sistemică?

Averea extremă, un concept tot mai des vehiculat de economiști și activiști, se referă la acel nivel de avere care, odată depășit, distorsionează piețele, influențează deciziile politice prin lobby, subminează concurența economică și accentuează crizele ecologice. Mai mult, alimentează o ruptură tot mai adâncă în societate, riscând să transforme națiuni întregi în societăți de „have-yachts” și „have-nots”. Cu alte cuvinte, între cei care zâmbesc din yachturi și cei care plâng pentru datorii.

În Marea Britanie, ca să intri în Rich List în 2025 ai nevoie de o avere de peste 350 milioane de lire sterline, adică imens mai mult decât media națională a unei gospodării. În 1989, când Sunday Times publica pentru prima dată topul anual al celor mai bogați britanici, era nevoie ca o persoană să dețină o avere de aproximativ 6.000 de ori mai mare decât media națională pentru a prinde un loc în listă. Era deja un decalaj uriaș. Dar astăzi, potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Greenwich, acest raport s-a triplat: este nevoie de o avere de peste 18.000 de ori mai mare decât media pentru a intra în clasament.

Bogăția generează mai multă bogăție

Averile se concentrează într-un cerc tot mai restrâns, iar capitalul moștenit – nu cel muncit – devine norma pentru elita economică. Nu se mai discută despre milionari „self-made”, ci despre cum se perpetuează averile prin facilități sau paradisuri fiscale și politici fiscale laxe. Cei care dețin terenuri, proprietăți și acțiuni au obținut câștiguri uriașe din aceste investiții și au reușit să acumuleze și mai multe active, care, la rândul lor, au generat noi venituri. În timp ce inegalitatea veniturilor poate fi atenuată prin instrumente precum salariul minim sau impozite progresive, politicienii par incapabili sau neinteresați să intervină pentru a opri acumularea excesivă de avere, comentează The Guardian.

Guvernele au pretins că susțin „clasa muncitoare”, dar au ignorat faptul că majoritatea acumulărilor de avere din ultimele decenii nu au venit prin muncă sau spirit antreprenorial, ci din câștiguri pasive, bazate pe averi deja existente. Și, cel mai grav, spun editorialiștii The Guardian, nu există niciun plafon care să spună cât de multă avere poate acumula cineva. Din contră, ni se cere să celebrăm averile uriașe ale celor foarte bogați și să asistăm pasivi cum ne îndreptăm spre apariția primilor miliardari din istorie.

Ce ar însemna, concret, trasarea unei linii a averii extreme?

Excesul de avere nu e un semn de progres, ci un semnal de alarmă, comentează The Guardian, listând câteva măsuri care au fost aduse, cu diverse ocazii, în discuție publică pentru a ține acest fenomen sub control. Introducerea unui impozit progresiv real pe avere, nu doar pe venit este una dintre ideile vehiculate, alături de limitarea moștenirii la sub pragul averii extreme, ca o formă de a combate aristocrația economică modernă. Alte idei vizează reformarea codului fiscal pentru a încuraja redistribuirea voluntară (prin donații) sau obligatorie (prin taxe) a averilor excesive sau un cadru juridic care să interzică utilizarea averii extreme pentru influențarea politică – donațiile către partide, lobbyul netransparent sau „cadourile” către decidenți.

Desigur, precizează The Guardian, nu e vorba de a penaliza succesul sau inițiativa privată. E vorba de a preveni formarea unor monopoluri economice și sociale care pot distorsiona profund regulile jocului democratic și economic. Și de a reface acel contract social care dă legitimitate statului modern.