Oameni invizibili într-o economie invincibilă: confesiunile unui curier din China

De la revoluția culturală – la economia platformelor care domină acum schimburile economice, traiectoria vieții unui scriitor banal descrie o Chină nevăzută și profund diferită de narativele despre succes care domină discursul public. În realitate, China este o țară super-industrializată, în care mobilitatea socială e iluzorie, iar cultura obedienței modelează, în tăcere, toate viețile. O carte surprinzătoare a devenit un fenomen în China și în Occident deopotrivă. Este semnată de Hu Anyan, un curier devenit scriitor, dar acest autor este imens mai mult de atât. Este un simptom al unei Chine în schimbare, o țară care a ajuns în viitor, târând după ea toate umbrele trecutului. Într-o societate în care progresul tehnologic depășește adesea progresul uman, voci simple, precum cea a lui Hu, sunt esențiale, scrie Financial Time în cronica acestei cărți recent apărute, un volum care observă, informal, viața din China. E o apariție importantă, comentează sursa citată, nu pentru că ar submina sistemul, ci pentru că îl dezvăluie din interior, cu luciditate.

China contemporană este adesea prezentată din perspectiva dezvoltării economice rapide sau a progresului tehnologic spectaculos. Dincolo de această imagine idealizată, există numeroase aspecte mai puțin vizibile, care afectează profund viața de zi cu zi a oamenilor. Într-o cafenea retrasă din Chengdu, în inima uneia dintre cele mai dinamice provincii ale Chinei, un bărbat își povestește viața, într-o întâlnire informală cu reporterii Financial Times. Hu Anyan are o voce joasă și o prezență retrasă, aproape invizibilă, așa cum a învățat să fie de mic și așa cum și-a petrecut toată viața. S-a născut într-o familie marcată de traumele revoluției culturale și a crescut într-un mediu în care conformismul era o virtute. Hu a devenit curier în Beijing, apoi scriitor. Cartea sa, o confesiune lucidă despre muncă, depresie și sens, a devenit bestseller. Nu pentru că autoritățile au promovat-o, ci pentru că milioane de chinezi s-au regăsit în aceste povești.

Fenomenul Hu Anyan vine într-un moment de tensiune profundă în China. Pe de o parte, partidul-stat promovează ideea muncii ca valoare supremă. Pe de altă parte, realitatea economică a platformelor — DiDi, Meituan, Alibaba — produce o nouă clasă de muncitori, care-și trăiesc toată viața în condiții precare, mereu conectați la câte o platformă de coordonare, dar niciodată prosperi sau stabili.

România, țara UE cu cea mai redusă alocare bugetară pe locuitor pentru cercetare și dezvoltare, în 2025

20:21

Transgaz vrea să devină acționar la dezvoltatorul unui terminal american de gaze naturale lichefiate

14:25

Cartea nu e pamflet politic, ci o cronică existențială a omului invizibil din economia invincibilă. Tocmai de aceea a avut succes: pentru că milioane de chinezi s-au recunoscut în acel timp pierdut, în acea tăcere interiorizată, în acea muncă dusă până la prăbușire.

Foto: Shutterstock

Cum e să trăiești în ritmul aplicațiulor

Viața de curier în Beijing, așa cum o descrie Hu, este o cursă contra cronometru. Pentru a câștiga 7.000 de yuani pe lună (aproximativ 900 de euro), un muncitor trebuie să livreze câte un colet la fiecare 4 minute, timp de 11 ore pe zi, 26 de zile pe lună. „Costul în timp”, așa cum îl calculează Hu, este de 0,5 yuani pe minut. Într-un sistem dominat de platforme digitale și algoritmi care alocă automat comenzi, curierii nu mai sunt angajați în sens clasic, ci devin un fel de „parteneri”, în totalitate captivi într-un ecosistem unde eficiența este echivalentul valorii umane. Suprasolicitarea în activități banale ar putea fi, însă, o fugă de o realitate care nu oferă prea multe.

Un episod semnificativ din cartea lui Hu vorbește despre un șofer DiDi (echivalentul chinez al Uber), care se plângea că aplicația continuă să-i aloce curse la nesfârșit, fără voia lui și fără să-i lase posibilitatea să se oprească: „Nu voiam să vă iau, dar sistemul nu-mi permite să refuz”. Această formă automatizată de obediență, în care individul nu mai controlează nici măcar propriul refuz, a devenit normă într-o economie unde productivitatea este împinsă la limită, iar pauza e o formă de vinovăție.

Când progresul tehnologic depășește progresul uman, obediența devine o formă de capital

Munca până la epuizare e mai mult decât o problemă economică. Este o chestiune culturală. Hu crede că în Asia de Est domină o „cultură a rușinii” (dongya chigan wenhua) care încurajează interiorizarea vinovăției și inhibarea exprimării. Nu e vorba doar de presiunea sistemului, ci de presiunea socială — de a nu ieși din rând, de a nu deranja, de a nu arăta slăbiciuni. În familie, Hu învățase să fie „bun” prin tăcere, conformare și muncă până la epuizare. Când, la 33 de ani, psihicul i-a cedat, s-a închis în camera lui luni întregi. Nu avea bani de terapie, așa că a început să scrie.

Ceea ce a urmat nu a fost o revoluție, ci o revelație. Prin scris, Hu a înțeles cât de adânc se infiltrase această obediență în fibra sa — un reflex moștenit din generație în generație, înrădăcinat într-o istorie colectivă de frică și stigmat.

Foto: Shutterstock

Supravegherea în visul utopic al Chinei

Alte povești ar putea adăuga și alte metehne ale paradisului economic chinez, de la copiii rămași ai nimănui în zone rurale, la evacuările și expropierile abuzive realizate de stat sau de mafiile imobiliare, până la adevărata cultură a supravegherii, de care nu mai scapă nimeni. China a implementat un sistem de supraveghere extins, cu milioane de camere de luat vederi și tehnologii avansate de recunoaștere facială. În orașe precum Chongqing, acest sistem este folosit pentru a monitoriza comportamentul cetățenilor și pentru a menține ordinea publică. Cu toate acestea, această supraveghere ridică îngrijorări privind drepturile individuale și libertatea de exprimare. În regiuni precum Xinjiang, aceste tehnologii sunt utilizate pentru a controla și reprima minoritățile etnice.

Realitatea este și mai sumbră. Chongqing este considerat cel mai supravegheat oraș din lume: în 2019, existau 2,58 milioane de camere de supraveghere la o populație de 15,35 milioane de locuitori — adică o cameră la fiecare 5,9 oameni, o proporție de 30 de ori mai mare decât în Washington D.C., potrivit unei analize publicate de site-ul Comparitech.

Fiecare mișcare este surprinsă digital, scrie The Times: camerele stau cocoțate deasupra trotuarelor, supraveghează intersecții aglomerate și urmăresc mișcările în districtele comerciale. Iar Chongqing nu este o excepție. Opt dintre cele mai supravegheate zece orașe din lume sunt în China, ceea ce reflectă amploarea unui sistem de control social fără precedent.

Recunoașterea facială este folosită nu doar pentru acces în clădiri sau prinderea infractorilor, ci și pentru „rușinarea” pietonilor care traversează ilegal, prin afișarea fețelor lor pe ecrane publice. Acest tip de sistem duce la o normalizare a supravegherii totale, în care fiecare cetățean este potențial suspect, iar sentimentul de siguranță este alimentat de o pierdere treptată, dar profundă, a intimității și libertății personale.

Așa cum observă revista TIME, „China este astăzi un semnal de alarmă pentru cum ar putea arăta societatea când supravegherea scapă de sub control”.

Foto: Shutterstock

O copilărie marcată de Revoluția Culturală

Într-o economie gândită să strivească individualitatea, He a devenit un simbol tăcut și banal al tuturor acestor probleme, o viață care-și duce cursul, la fel ca alte miliarde de vieți, într-un spațiu sufocant. Mama lui Hu a crescut în anii ’60, când bunicul său fusese clasificat drept „dușman al poporului”, parte din cele cinci categorii negre (hei wu lei): chiaburi, contrarevoluționari, elemente negative. În China maoistă, clasa socială era ereditară. Nu puteai schimba „pata” de pe origine, iar simpla asociere cu cineva dintr-o categorie greșită putea duce la persecuții. Mama lui Hu trăia cu frica Gărzilor Roșii, care legau și umileau public presupusele „elemente ostile”. Pentru a supraviețui, a învățat pe de rost sloganuri maoiste, s-a autocriticat și, în cele din urmă, s-a „purificat” căsătorindu-se cu un tânăr considerat „curat” politic — tatăl lui Hu.

Această istorie nu este doar personală. Este una reprezentativă pentru milioane de familii chineze care au trăit trauma colectivă a clasificării sociale rigide și a fricii de a greși. Iar în societatea post-maoistă, reflexele au rămas: conformismul, autocenzura, rușinea, nevoia de a fi „în rând”.

Critica ca formă de loialitate

Hu știe că mulți cititori occidentali vor interpreta cartea sa ca o critică la adresa guvernului. Dar respinge această etichetă. „În China, majoritatea nu vede lucrurile așa. Critica nu e opoziție, ci este supravegherea unui sistem”, spune el, într-un registru subtil al loialității. Când statul i-a folosit cartea pentru a promova valori muncitorești, Hu a fost uluit: „Nu am cerut asta. După conținut, valoarea ei pentru autorități ar trebui să fie foarte limitată”.

Dar, până la urmă, cine are voie să scrie despre muncă în China? Răspunsul implicit oferit de piață — și, uneori, chiar de stat — este surprinzător: cei care chiar au muncit. Hu nu are studii superioare, nu e afiliat literar, nu are rețele în edituri. Dar tocmai această lipsă de capital simbolic i-a dat forța să spună o poveste autentică. Una care circulă dincolo de controale ideologice, pentru că nu cere revoluție – ci doar recunoaștere.