Obezitatea este o boală?

Care este diferența între obezitatea persoanelor care nu suferă de nicio boală, obezitatea preclinică și obezitatea clinică?

Între operații bariatrice și îndemnuri de a mânca mai puțin

Obezitatea a devenit o epidemie globală, cu unul din patru oameni din țările OECD evaluat sau diagnosticat ca obez. Folosind modele de microsimulare, OECD arată cum supraponderalitatea reduce speranța de viață, crește costurile medicale și diminuează productivitatea muncii. În ansamblu, produsul intern brut este afectat cu peste 3% în medie, ceea ce înseamnă o pierdere economică structurală. Consecințele nu se opresc la nivel individual, ci se resimt în educație, ocupare și coeziune socială.

Dincolo de viziunile macro, înțelegerea acestei condiții la nivel individual ar putea reprezenta o parte consistentă din problemă. De ani de zile au existat presiuni pentru ca obezitatea să fie recunoscută ca boală de sine stătătoare. O asemenea definiție ar permite ca această condiție să primească în mod direct tratament. Până acum, obezitatea a fost înțeleasă doar ca factor de risc pentru alte probleme, precum diabetul, bolile de inimă, accidentele vasculare cerebrale sau anumite tipuri de cancer. Și există, într-adevăr, multe dovezi că obezitatea poate fi contextul mai larg pentru o sănătate extrem de precară. Dar, în același timp, mulți oameni obezi nu prezintă deloc probleme de sănătate, scrie The Economist. Existența lor susține ideea că obezitatea, în sine, nu ar trebui tratată ca boală.

Rechinii devin testeri oficiali pentru costumele de scufundare

20:05

BCE cere supervizare strictă pentru instituțiile financiare non-bancare

19:15

Până acum doi ani, o astfel de discuție avea relevanță practică limitată. Existau puține tratamente pentru obezitate – între extremele chirurgiei bariatrice și abordarea clasică de tipul „mănâncă mai puțin și fă mai multă mișcare”. Apariția, în 2023, a medicamentelor pentru slăbit pe bază de GLP-1, precum semaglutida (cunoscută comercial ca Wegovy), a schimbat situația. Dacă aceste medicamente urmează să fie prescrise într-un mod corect și echitabil, atunci devine esențial să știm care dintre persoanele obeze are cu adevărat o boală și care nu.

O nouă definiție a obezității

Coincidența face ca (documentarea a început înainte ca medicamentele GLP-1 să fie aprobate pentru slăbit), un grup de 56 de medici, reuniți sub denumirea de Comisia Lancet, la inițiativa revstei cu același nume, au încercat să răspundă exact la această întrebare. Ei au dezvoltat o metodă mai bună de diagnosticare a obezității — una care distinge situațiile în care aceasta devine patologică.

În prezent, obezitatea este definită prin indicele de masă corporală (IMC/BMI). Indicele este calculat prin împărțirea greutății (în kilograme) la pătratul înălțimii (în metri). Obezitatea este clasificată la un IMC de peste 30. Însă, există oameni cu un IMC mare care nu prezintă niciun semn de boală. Și, în mod absurd, atleți bine clădiți, cu multă masă musculară, pot fi etichetați ca obezi din perspectiva acestei clasificări. Mai mult, IMC nu ia în considerare distribuția grăsimii corporale. Este bine cunoscut faptul că grăsimea viscerală (în jurul organelor interne, tip „măr”) este mult mai periculoasă pentru sănătate decât grăsimea subcutanată (sub piele, tip „pară”). Recomandările Comisiei țin cont de aceste aspecte.

Pentru a diagnostica noua boală, denumită de ei „obezitate clinică”, comisia cere două lucruri:

1. Adăugarea unei a treia măsuri corporale (circumferința taliei, raport talie-șold sau raport talie-înălțime) pe lângă IMC. Acolo unde e posibil, se recomandă măsurarea directă a grăsimii corporale, cu instrumente moderne de scanare.

2. Dacă măsurarea revizuită confirmă obezitatea, atunci trebuie identificate și semne obiective de reducere a funcțiilor organelor sau ale capacității de a desfășura activități zilnice (spălat, hrănit, îmbrăcat) pentru a declara obezitatea ca fiind clinic relevantă.

Între obezitate „preclinică” și boala propriu-zisă

Cei 18 indicatori diagnostici identificați de comisie includ: dificultăți de respirație, insuficiență cardiacă indusă de obezitate, dureri de genunchi sau șold, precum și disfuncții generate de obezitate la nivelul ficatului, inimii, rinichilor, sistemului urinar și reproductiv.

Cei care nu prezintă aceste simptome nu scapă complet. Ei sunt încadrați într-o categorie intermediară, numită „obezitate preclinică”. Adică nu sunt bolnavi propriu-zis, dar au un risc crescut de a dezvolta obezitate clinică. Totuși, nu sunt candidați pentru tratament medicamentos imediat.

Francesco Rubino, profesor de chirurgie metabolică și bariatrică la King’s College din Londra și membru al comisiei, consideră că a descrie obezitatea ca boală propriu-zisă reprezintă o schimbare radicală de viziune. Următorul pas — la care alții deja lucrează, spune el — este să se stabilească cine dintre cele aproximativ 1 miliard de persoane obeze din lume (conform definiției vechi) se încadrează în noua categorie de obezitate clinică și are nevoie de tratament. Primele estimări sugerează că ar putea fi vorba de 20% – 40% dintre aceștia.

Reacții și impact

Abordarea comisiei este deja populară în lumea medicală. 76 dintre cele mai importante organizații de sănătate din lume au aprobat noua definiție. Printre acestea, American Heart Association, Chinese Diabetes Society și All Indian Association for Advancing Research in Obesity. Rămâne de văzut cât de repede se va reflecta aceasta în practica medicală și în percepția publicului despre cine este sau nu periculos de obez.

Povara economică și medicală a obezității: ce spun studiile recente

Interesul pentru abordarea individuală este cu atât mai crescut cu cât obezitatea nu este doar o problemă individuală de sănătate, ci o chestiune economică globală.

Peste jumătate din populația a 34 din cele 36 țări OECD este în prezent supraponderală. Între 2010 și 2016, rata obezității adulte a crescut de la 21% la 24%, adăugând 50 de milioane de oameni în această categorie. Această creștere are loc pe fondul unui stil de viață sedentar și al unei disponibilități de calorii cu aproape 20% mai mare față de acum 50 de ani. În următoarele trei decenii, obezitatea și bolile asociate ar putea scurta viața cu aproape trei ani, provocând până la 92 de milioane de decese doar în țările OECD. În ciuda unor inițiative naționale din ultimul deceniu, problema nu a fost încetinită. OECD avertizează că ritmul actual va adânci dezechilibrele sociale și economice.

Costurile generate de această condiție sunt în creștere accelerată și se resimt direct în sistemele publice de sănătate. În plus, efectele se extind asupra pieței muncii, productivității și speranței de viață. O serie de analize publicate în ultimii ani oferă o imagine clară asupra magnitudinii fenomenului. Ele arată atât povara imediată, cât și riscurile viitoare, dacă politicile publice nu vor interveni.

Povara economică globală

O revizuire sistematică a costurilor obezității arată diferențe majore între țări și sisteme de sănătate. În unele cazuri, cheltuielile directe depășesc 17% din bugetul medical, o proporție uriașă pentru o singură condiție. Costurile indirecte, precum pierderile de productivitate, reprezintă adesea partea cea mai mare a poverii. Autorii subliniază că aceste estimări variază în funcție de metodologiile de calcul și de bolile asociate incluse. Totuși, concluzia este clară: obezitatea are un impact financiar structural asupra societății, scrie PubMed în 2023, în studiul Economic costs of obesity: a systematic review.

Impactul asupra copiilor

Un alt studiu arată că obezitatea infantilă generează costuri medicale suplimentare semnificative. Copiii cu exces de greutate au nevoie mai des de spitalizare, tratamente și medicație. Diferența medie anuală este de aproximativ 237 de dolari per copil, comparativ cu cei normoponderali. Proiecțiile indică o creștere dramatică a acestor costuri până în 2050, dacă tendințele continuă. O limită a acestui studiu este faptul că s-a concentrat pe țări bogate, unde datele sunt mai ușor de colectat.

Raportul OCDE arată, de asemenea, că obezitatea afectează mai puternic grupurile vulnerabile. Copiii supraponderali obțin rezultate școlare mai slabe, absentează mai des și sunt de până la trei ori mai predispuși să fie victime ale bullying-ului. Aceasta le reduce satisfacția de viață și șansele de a urma studii superioare. La vârsta adultă, cei cu boli cronice asociate obezității sunt cu 8% mai puțin probabil să fie angajați anul următor. Inegalitățile se văd clar în Europa: femeile cu venituri mici sunt cu 90% mai predispuse la obezitate, iar bărbații cu 50% mai predispuși decât cei cu venituri mari. În acest fel, obezitatea nu doar reflectă, ci și amplifică decalajele sociale.

Dimensiunea macroeconomică în Europa

O analiză recentă, realizată în statele Europei, arată că obezitatea poate ajunge să coste peste 1,5% din PIB-ul național. În unele state, proporția depășește 2%, confirmând caracterul de problemă sistemică. Interesant, ponderea costurilor tinde să scadă în țările cu PIB mai mare pe cap de locuitor. Explicația este fie absorbția mai bună a costurilor, fie eficiența politicilor de sănătate. Totuși, metodologiile foarte variate reduc comparabilitatea directă între state.

Raportul OECD: o povară grea

Un raport amplu al OECD confirmă dimensiunea globală a fenomenului. Potrivit acestuia, obezitatea reduce speranța de viață cu aproape trei ani. Jumătate din populația țărilor membre este deja supraponderală, iar trendul este ascendent. Costurile medicale și sociale sunt în continuă expansiune, afectând sănătatea publică și economia. Autorii subliniază că prevenția și politicile de sănătate sunt esențiale pentru a limita pierderile viitoare.