Poveste de Halloween: „Bruxelles” rămâne cea mai neagră fantomă pentru Europa

„Toate nenorocirile vin de la Bruxelles”, par să spună diverși actori publici, transformând ideea europeană într-un etern țap ispășitor pentru tot felul de neajunsuri naționale, de la subfinanțarea cronică a sectoarelor de apărare, la mult discutatul acord cu Donald Trump. Uniunea Europeană a trecut printr-un deceniu aproape neîntrerupt de crize, de la Brexit și schimbările climatice, până la Covid-19 sau războiul din Ucraina. Convulsiile periodice pe tema migrației au generat, la rândul lor, o mulțime de dezbateri. Mașinăria de la Bruxelles și-a consumat o mare parte din capitalul politic pentru a gestiona aceste probleme. Iar acum se pare că vine nota de plată, estimează analiștii. Politica verde și pactul privind migrația ar putea fi puncte majore de tensiune în viitorul comun european. 

O gașcă lipsită de orice idee de responsabilitate?

Oricând apare ceva ciudat în politica regională, e foarte ușor să dai vina pe Bruxelles. Ideea este evidentă pentru oricine vizitează Parisul zilele astea. Orașul pare o adunare a fantomelor guvernelor trecute și prezente. Poate chiar viitoare, desigur, dacă Franța va mai reuși vreodată să formeze un nou guvern, comentează The Economist. Poți înțelege o criză locală sau poți invoca țapul ispășitor tradițional: „Bruxelles”.

Într-o cronică neagră, de Halloween, The Economist trece în revistă problemele cu care se confruntă Europa, creionând un portret spectral al unei Uniunii devenite țap ispășitor universal. De la populismul care renaște la Berlin și Praga, până la tensiunile comerciale cu America lui Trump, „Bruxelles”-ul devine din nou fantoma comodă și la îndemână, pe care liderii o învinuiesc pentru propriile eșecuri. Între inflație, migrație și tranziția verde, Uniunea pare prinsă într-un labirint de crize succesive: fiecare dintre aceste teme a cerut soluții colective, dar a stârnit resentimente naționale. Iar pe fundalul acestei Europe obosite, vinovații se caută tot mai sus — acolo unde ceața de la Bruxelles ascunde un secret: acestea sunt, mai degrabă, deciziile guvernelor naționale decât conspirațiile birocraților europeni.

România a depășit ținta PNRR pentru fabricile de reciclare: 12 instalații finalizate față de 9 asumate

16:37

Ministerul Energiei: Sistemul național are resurse pentru acoperirea deficitului după oprirea Unității 2 de la Cernavodă

15:20

Totuși, e mai ușor să dai vina pe cea de-a doua categorie, își începe The Economist pledoaria. Nu sunt, oare, „cei de la Bruxelles” o gașcă lipsită de orice idee de responsabilitate? Nu sunt ei cei care sufocă industriile cu reglementări și ceartă guvernele pentru nivelul datoriilor? Asta în timp ce le fac pe plac trumpiștilor în chestiuni comerciale? UE a fost mai mereu prezentată ca un monstru care ne bântuie. Ideea a fost abandonată o vreme, după ce Marea Britanie a făcut supradoză de astfel de mesaje. Dar vechiul spirit se întoarce în Europa. Iar agenda politică ce urmează sugerează că un nou val de „Brussels-bashing” e pe drum. Boo!

E timpul să băgăm bățul prin roțile eurocrației?

Oricine a dus dorul ironiilor de care dădeau dovadă premierii britanici o dată ajunși continent ar fi savurat discursul lui Friedrich Merz, înaintea reuniunii liderilor UE din 1 octombrie. Cancelarul german a spus că e timpul „să băgăm un băț în roțile Eurocrației”. Ideea era că am putea opri Uniunea să mai producă reglementări, exact cum ai neutraliza un vampir cu un țăruș în inimă. UE este, de fapt, ocupată acum să abroge texte legislative, nu să scrie altele noi, iar asta e ceva bine cunoscut domnului Merz. Dar, aparent, a fost irelevant, scrie sursa citată. Ca un fel de Boris Johnson reînviat, comentează The Economist, cancelarul a deplâns faptul că Uniunea „intervine tot mai mult în viața de zi cu zi a oamenilor”, depășindu-și mandatul. Venind din partea unui lider favorabil proiectului european, efectul a fost… straniu.

Ecouri după o … vară de coșmar

Semnalul de alarmă german răsună exact în momentul în care „Bruxelles” gestionează ecourile unei veri de coșmar. Comisia Europeană, brațul executiv al UE, negociază acorduri comerciale în numele celor 27 de state membre. În iulie, Ursula von der Leyen a devenit, fără voie, chipul unei Europe care a trebuit să accepte, fără să riposteze, tarifele impuse de America lui Donald Trump. Politicienii naționali, mai generoși, ar fi putut recunoaște că von der Leyen a semnat acordul pe care ei înșiși îl ceruseră. Rezultatul a fost prost, dar totuși mai bun decât alternativa: să-l înfurii pe Trump și să riști pierderea garanțiilor de securitate americane, în timp ce războiul din Ucraina continuă.

Mulți au preferat să o lase pe von der Leyen să încaseze loviturile, sugerând, subtil, că, la o adică, ei ar fi obținut un acord mai bun. De ce să recunoști că deceniile de subfinanțare a apărării de către guvernele naționale au lăsat Europa fără opțiuni, când poți da vina pe „Bruxelles”?

Populiștii așteaptă în culise să se întețească jocul

Pe 4 octombrie, Andrej Babiš, un pasionat eurosceptic, a câștigat alegerile din Cehia. Alți populiști de același calibru așteaptă în culise, inclusiv în Franța și Germania. E adevărat, puțini dintre ei mai vor, azi, să iasă din blocul comunitar, comentează sursa citată. În stilul lui Viktor Orbán, mulți proclamă răspicat că ar vrea o Uniune mai interguvernamentală, în care deciziile majore să fie luate de liderii naționali. În acest model, Comisia ar deveni doar un executant. Se pare că le-a scăpat faptul că acesta este deja, de ani buni, modul în care funcționează clubul. Dar nu contează, critica poate continua.

UE va avea parte de critici serioase în anii următori chiar și dincolo de trollarea obișnuită a populiștilor. A trecut printr-un deceniu aproape neîntrerupt de crize, de la Brexit și schimbările climatice, până la Covid-19 sau războiul din Ucraina. Convulsiile periodice pe tema migrației au generat, la rândul lor, o multitudine de programe la nivel european.

Noi taxe sau noi tăieri anunță că tensiunile ar putea crește

Mașinăria de la Bruxelles și-a consumat o mare parte din capitalul politic pentru a gestiona aceste probleme. Deși de multe ori a făcut-o cu sens, se pare că începe acum să plătească nota. Un exemplu: pachetul de 750 de miliarde de euro (873 de miliarde de dolari) lansat în pandemie, finanțat prin împrumuturi la nivelul UE. Acești bani le-au fost distribuiți guvernelor naționale pentru a fi cheltuiți pe programe electorale atractive. Să zicem că a fost o mișcare populară, scrie The Economist.

Dar fondurile se apropie de sfârșit. Din 2028, va trebui începută rambursarea. Asta va însemna fie noi taxe către bugetul UE (de exemplu, pe tutun — nepopular), fie tăieri în scheme europene, precum subvențiile agricole (la fel de nepopular), fie contribuții mai mari din partea guvernelor (cel mai nepopular scenariu dintre toate).

Se pregătesc bătălii și dincolo de bani

Bugetul multianual prezentat de Comisie în iulie a fost întâmpinat de un cor de bombăneli în capitalele europene. Desigur, negocierile pentru acest buget vor mai dura doi ani. Nu contează că unii se plâng că UE vrea să cheltuie prea puțin, iar alții cred ca vrea să cheltuiască prea mult. Oricum se pregătesc bătălii și dincolo de bani scrie sursa citată.

Războiul din industria auto este doar unul dintre câmpurile minate. Interdicția de a vinde mașini cu motoare cu ardere internă după 2035 părea o politică bună atunci când s-a convenit asupra ei, cu trei ani în urmă. Acum, când termenul de implementare se apropie, unii au început să regrete.

În același mod, în 2024, un val de migrație a fost dezamorsat printr-un nou „pact privind migrația”. Acesta va duce, curând, la relocarea solicitanților de azil dintr-o țară UE în alta. Să nu ne mirăm dacă guvernele naționale vor izbucni din nou împotriva „Bruxellesului” — uitând, desigur, faptul că miniștrii lor au aprobat acordul.

Ascensiunea „boo-reaucraților”

The Economist ajunge și la „partea cu adevărat înfricoșătoare” a atacurilor împotriva Bruxellesului. Politicienii condamnă deciziile UE ca și cum ar fi dictate de o putere străină. Dar, cum guvernele naționale sunt coloana vertebrală a Uniunii, „a da vina pe Bruxelles” este ca și cum un ventriloc și-ar certa păpușa pentru că are un limbaj vulgar.

În realitate, multe dintre cele mai dificile probleme ale continentului pot fi abordate doar la nivelul celor 27 de state. Iar acestea acționează, măcar parțial, ca una. Pentru mulți politicieni, acesta este un gând înspăimântător. E mult mai confortabil să arunci vina pe fantomele dintr-un oraș ploios al Belgiei decât să privești mai atent spre propria oglindă, mai scrie The Economist.