Lecțiile Marii Crize de pe Wall Street, din 1929. Găsește cineva similitudini?

Andrew Ross Sorkin, autorul volumului „Too Big to Fail” – o amplă documentare a prăbușirii din 2008, își îndreaptă acum atenția spre Marea Criză financiară din 1929.

Este cineva prea mare pentru a lua în calcul prăbușirea?

Unele momente din istorie devin emblematice, se transformă într-un fel de sinonime ale unei întregi perioade. Este imposibil să te gândești la 1066, 1776 sau 1914 fără să-ți amintești războaiele și revoluțiile care au izbucnit atunci, mai ales că fiecare dintre aceste evenimente a schimbat lumea pentru totdeauna. Probabil că sunt puțini cei pentru care anii ’20 nu rămân un sinonim al Marii Crize. Anul 2008 este, de asemenea, sinonimul unei prăbușiri financiare legendare. Simbolurile au, uneori, darul de a se potența între ele. Căderea Lehman Brothers din 2008 a ridicat prăbușirea din 1929 la statut de mit național în Statele Unite și în lume. În timpul Marii Recesiuni din era Obama, 1929 a devenit arhetipul calamitații americane, metafora originară folosită apoi pentru a înțelege lăcomia sectorului privat, care duce la dezastru public, scrie The New Yok Times. 

Andrew Ross Sorkin, jurnalist pentru New York Times, a documentat evenimentele din 2008 în cartea „Too Big to Fail”, un volum publicat în 2009 și ecranizat în 2011. Acum este interesat de criza din 1929, scrie  The Economist, documentând o prăbușire bursieră și bancară legendară, definitorie pentru epoca modernă. Un eveniment atât de mare, încât a devenit un punct de referință și un termen de comparație pentru toate crizele care au urmat.

CEO-ul care a investit în peste 100 de tineri sub 25 de ani dezvăluie secretul succesului lor. Ce trăsătură îi diferențiază

21:13

Timpul este bani. Cum am ajuns la asta?

20:23

Opt ani de muncă au dus la publicarea volumului „1929”, un proiect mai ambițios decât precedentul, bazat pe documentele marilor actori de pe Wall Street, pe memorii nepublicate și pe deliberări până acum necunoscute ale Federal Reserve Bank din New York. Sorkin își avertizează cititorii că volumul este povestea detaliată a unei zile negre de octombrie, dar este, mai ales, un semnal pentru vremurile noastre. Are și o serie de argumente pentru asta: remarcă dinamica maniacală a piețelor din sectoarele crypto și din inteligență artificială, subliniind că istoria se repetă, deși credem că am învățat din ea.

O creștere de 500% pe burse nu a anunțat abundența

Bursa americană explodase spre sfârșitul anilor 1920. A crescut cu aproape 500%, de la minimul din 1921 – până la vârful din 1929, umflată de optimism economic și de o febră periculoasă a creditului. În octombrie acel an, pariurile făcute pe datorie au luat realmente foc. Nebunia pe piață a durat mai bine de doi ani și jumătate. Depresiunea care a urmat s-a prelungit până când America a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial. Indicele Dow Jones Industrial Average nu a revenit la nivelul maxim anterior până foarte târziu, în 1954.

Sorkin spune această poveste vastă într-un mod concentrat, reconstruind aproape oră cu oră cum au trăit personajele-cheie momentele de haos. Se concentrează asupra lui Thomas Lamont, director interimar al J.P. Morgan, și asupra lui Charles „Sunshine Charlie” Mitchell, șeful National City Bank. Cei doi nu erau doar bancheri, ci erau și figuri publice uriașe, extravaganți și privilegiați, cu acces direct la cei mai înalți oficiali de la Washington.

Un lanț al slăbiciunilor care s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc

Cum s-a produs dezastrul? Băncile americane acordaseră împrumuturi uriașe firmelor de brokeraj, care, la rândul lor, dădeau sume uriașe investitorilor entuziaști. Formaseră un lanț de credit care s-a destrămat, pe măsură ce prețurile acțiunilor s-au prăbușit. Practic, fiecare mare jucător de pe Wall Street desfășura scheme pump-and-dump: prețul unei acțiuni era umflat artificial – între titani, apoi se vindea la valori umflate, în timp ce alți speculatori urcau prețul și mai sus, scrie The New York Times. J.P. Morgan, cea mai prestigioasă bancă de atunci, le oferea acțiuni politicienilor sub prețul pieței, iar asta era o practică obișnuită. Când operatorii se retrăgeau, investitorii obișnuiți rămâneau cu pierderile, pentru că ei țineau „sacul” în mână.

Bancherii și managerii de fonduri trăiau pe picior mare, la petreceri extravagante cu vedete de cinema, negociau tratate, deveniseră experți în înșelătorii, uneori mai intrau și la închisoare, cochetau intens cu politicul și unii dintre ei chiar s-au aliat cu Mussolini. Pentru titani, a fost un imens festival al fraudei și furtului. Fluctuațiile prețurilor nu reflectau logica pieței, ci puterea politică. Nu există, însă, nicio lege a naturii care să transforme lăcomia în progres. Când a pornit roaller-costerul, a fost imposibil de oprit. Un grup de bănci, condus de Lamont, a ars sute de milioane de dolari cumpărând acțiuni în mijlocul uraganului vânzărilor masive. Era o încercare zadarnică de a salva piața.

Micii investitori au pierdut totul. A urmat șomaj în masă, iar oameni precum Lamont și Mitchell au fost demonizați în presă și trași la răspundere în fața legiuitorilor pentru afacerile și veniturile lor. Unii dintre acești magnați au ajuns chiar și în fața instanței. Sistemul financiar american a fost, în cele din urmă, remodelat: în 1933, Legea Glass-Steagall a separat activitățile băncilor comerciale de cele de investiții.

O serie de figuri legendare prind iarăși viață

Pentru a analiza criza din 2008,  Sorkin s-a bazat pe sute de interviuri. În cazul noii documentări, majoritatea personajelor din această poveste au murit de zeci de ani. Autorul reușește, însă, să le aducă iarăși la viață. Combinația dintre cercetarea riguroasă și tonul alert face ca atât evenimentele, cât și oamenii implicați să pară surprinzător de actuali, scrie sursa citată. Printre figurile politice secundare apar Hjalmar Schacht, șeful Reichsbank, care s-a confruntat cu hiperinflația și cu despăgubirile impuse Republicii de la Weimar. Apare și Winston Churchill — care a cochetat cu speculațiile bursiere și se afla la New York în „Marțea Neagră”.

Găsește cineva similitudini cu 2025?

În mare parte, cititorilor li se lasă libertatea de a trage propriile concluzii: există sau nu paralele între 1929 și 2025? Unele similitudini, pe care cititorul nu le poate ignora, sunt cu adevărat îngrijorătoare. La sfârșitul anilor ’20, creditul de consum sub formă de finanțare în rate – precursorul actualului „cumperi acum, plătești mai târziu” – scăpase total de sub control. Investițiile la bursă se transformaseră radical: dintr-un joc al elitei bogate, deveniseră un sport național. Iar asta a împrăștiat, ulterior, pierderile asupra unui public mult mai larg.

Mulți se împrumutaseră pentru a investi și s-au trezit nu doar cu pierderi masive, ci și cu datorii uriașe, greu de rambursat. Expunerea financiară a gospodăriilor americane a atins un nivel record în acest an, datoria de tip „margin debt” apropiindu-se de niveluri istorice în raport cu dimensiunea economiei.

Exuberanța din timpul boomului, panica din timpul prăbușirii și iluziile pe care le-au avut decidenții din 1929 probabil că le vor părea familiare observatorilor crizelor recente, comentează The Economist.

Tiparul de hubris – autosuficiența și încrederea oarbă în propriile capacități, urmată de dezastru și regret, oferă o lecție esențială. Chiar și cei mai puternici pică, dar chiar și cele mai întunecate momente trec. Verdictul lui Churchill asupra crizei rămâne la fel de actual aproape un secol mai târziu.

„Criticul englez ar face bine să se familiarizeze cu probitatea și cu tăria, ambele inerente mașinăriei speculative americane”, scria el – chiar în timp ce piața se prăbușea. „Această mașinărie nu este construită pentru a preveni crizele, ci pentru a le supraviețui”.

1929: Inside the Greatest Crash in Wall Street History — and How It Shattered a Nation | De Andrew Ross Sorkin | Viking |