Ai yacht sau giga-yacht? „Ca să fii respectabil, trebuie să fii risipitor”

Tranzacțiile de statut între elite se măsurau, până nu demult, în capodopere ale vechilor maeștri și în sculpturi renascentiste. Joseph Duveen, renumit dealer de artă de început de secol XX, îi provoca pe magnații vremii, figuri ca Andrew Mellon, Jules Bache sau J.P. Morgan, să intre în competiții nebune pentru câte un Donatello sau Van Dyck. „Când plătești scump pentru ceva, devine neprețuit,” zicea el, subliniind că, oricât ar costa un astfel de obiect, „de fapt, faci, o afacere bună”. Lumea s-a mai schimbat între timp și, astăzi, rivalitatea între elite se consumă pe mare. Când un magnat își cumpără un superyacht, ceilalți simt o dorință de nestăvilit să țină pasul. Unii – printre care și magnatul media David Geffen – nici măcar nu-și mai ascund dorința de competiție: când Larry Ellison și-a luat un iaht mare, Geffen „a adăugat câțiva metri la propriul său yacht, Rising Sun”. Superyachturile plutesc prin porturile lumii ca jucăriile din baie. Yachtingul este ultimul bastion al diferențierii simbolice, într-o eră în care luxul e din ce în ce mai privat și mai exclusiv.

Un articol iconic, scris cu vreo doi ani în urmă de Evan Osnos, pentru The New Yorker, revine în atenția publică, pentru că este o insolită măsura timpului nostru. Povestea este citată frecvent în analizele socio-economice care arată o realitate îngrijorătoare: diferențele dintre clasele sociale devin un abis imposibil de imaginat. Există detalii care să facă diferența? O ambarcațiune de lux ar putea fi măsura acestui abis. Dar, în acest domeniu, în general, se tace. Yachtingul se practică în discret, cu toate că iahturile de lux sunt greu de ascuns. După cum spune Sam Tucker, cercetător la VesselsValue: „Nimeni nu vine să spună: ‘Am făcut-o mai mare decât a ta’. Nu e nevoie de așa ceva, pentru că toată lumea vede. E un afișaj foarte vizual de putere”.

Ai sau nu ai yacht. Aceasta este singura întrebare într-o lume utopică

O parte din disponibilitatea bogătașilor pentru discreție vine și din conștientizarea că englezii ar numi o astfel de achiziție un dezastru financiar. Costurile de operare ale unei ambarcațiuni de lux pot fi de 10% din prețul inițial și asta în ritm anual: un iaht de 200 milioane USD poate costa 20 milioane anual pentru echipaj, combustibil, porturi, mentenanță.

Roboții obosesc înainte să termine treaba: lipsa energiei, provocarea cheie a automatizării

17:50

Fascinația americanilor pentru „vara europeană” rezistă. „O vacanță în Europa face mai mult decât 100 de ședințe de terapie”

17:20

Unii proprietari încearcă o legendare de stânga, sugerând că susțin locuri de muncă – marinari, ingineri, șantiere navale, turism –, dar criticii nu-i iartă: „E greu să justifici că arunci o sumă uriașă pe ceva superb, dar care se depreciază rapid și, oricum, rămâne doar pentru distracție”, spune Bob Denison.

Și totuși, boom-ul iahturilor de lux continuă. Pentru ultra–bogați, nu e vorba doar de transport, ci de autoafirmare: caută ceva excepțional, un produs artizanal, construit ani de zile, proiectat special, cu caracteristici deosebite. Este o declarație de prezență, exclusivitate și invulnerabilitate.

Foto: Shutterstock

Cum faci ca iahtul tău să iasă în evidență?

Când un client decide să facă achiziția, singura întrebare care-l frământă este: Ce mă face unic? Răspunsul e destul de simplu: „Ceva ce nu mai are nimeni”. Unii cer studiouri de înregistrare, alții sisteme anti-rachetă, buncăre anti-atomice, piste pentru drone, camere de panică. Cele mai populare solicitări par deja banale: piscine infinite, spa, cinematografe, săli de fitness și garaje pline cu skijeturi, submarine, elicoptere.

Dar ultra–bogații nu mai vor doar lux. Acum vor semnificație. Așa că proiectanții creează spații care spun o poveste: un bar inspirat de The Great Gatsby, o bibliotecă în stil Jules Verne, un hamam otoman. Familia proprietarilor se implică, de regulă, destul de mult, asumându-i rolul de curatori, și sunt dispuși să petreacă ani cu arhitecții și designeri, pentru a tot finisa detalii.

Constructorii răspund cu inovații: Lürssen adaugă un acvariu cu rechini pe yacht; Oceanco face pereți retractabili de sticlă cu panoramă de 270°; Feadship menține băuturile la temperatura perfectă, cu zecimi de grad.

Și tot nu mai e de ajuns – presiunea comparației pe rețelele sociale cere experiențe imposibil de replicat, nu doar lux. Nu mai e competiția pentru cel mai mare iaht, ci pentru cel mai personalizat yacht, pentru cel mai narativ, pentru cel mai memorabil.

Yachtingul — noul război al exhibiției ostentative

În anii ’50, moda aspiratională era mobilierul francez clasic. Mai târziu avionul privat devenea noul simbol al statutului: Hugh Hefner cu „Big Bunny”, Armand Hammer cu Boeing 727 plin de mici gadgeturi.

Avionul rămâne, însă, o chestiune de transport. Prin comparație, un iaht este o reședință plutitoare, cu ierarhie în nomenclatură: yacht (echipaj), superyacht (>98 ft), megayacht (>230 ft), gigayacht (>295 ft). Se adună cu toatele prin porturi, așa că putem spune că există acum cam 5.400 superyachturi și aproximativ 100 de gigayachturi în lume.

Un gigayacht este astăzi cea mai scumpă „proprietate” pe care un om o poate deține. În comparație, un penthouse din Central Park costă 240 milioane de dolari, o pictură Warhol – 195 milioane. Dar aceste cifre-s obișnuite în lumea yacht-urilor. Jamie Edmiston spune: „Sunt multe iahturi peste 250 milioane de dolari în construcție”.

Un CEO din Silicon Valley spune că iahtul „distruge excesul de capital”. Ar fi logic să investești jumătate de miliard în casă și 50 mil. într-un iaht folosit două săptămâni, dar e invers: casa imensă pare ciudată optic, iahtul e elegant.

Hugh Staluppi spune că investește de trei sau patru ori mai mult în iahturi față de case. Avantajul: libertatea de a schimba localizarea instant – „Dacă nu-ți place vecinul pe apă, spui căpitanului: Hai în altă parte”.

Foto: Shutterstock

„Ca să fii respectabil, trebuie să fii risipitor”

Thorstein Veblen spunea, în 1899, că acest consum frenetic nu e artă – e inutilitate pură: „Ca să fii respectabil, trebuie să fii risipitor”. Astăzi, storytellers de yachting fac postări inimaginabile: pun baruri de la distanță, aduc tone de Dom Pérignon livrate cu elicopterul, promit scufundări personalizate sau criosaune la –110 °C. Piele de țipar? E ultima modă!

Dar aceste „temple ale excesului” sunt construite pentru a fi vizibile doar pentru puțini. Chiar înainte de războiul din Ucraina, comunitatea yachturilor era preocupată de… amprenta de carbon. Teoretic, ar avea și motive, de vreme ce un singur super-yacht diesel emite cât 1.500 de mașini. De asemenea, elita proprietarilor de yachturi era preocupată de supremăția albă. Bill Duker remarca: „Dacă lumea află cum e viața pe un iaht, s-ar întoarce ghilotina”. Revolta de la Rotterdam împotriva yachtului lui Jeff Bezos a confirmat: 13.000 de persoane au semnat cererea să fie aruncate ouă putrede în el!

Pentru unii – în special creatori de pe platformele sociale –, yachturile au devenit un loc discret de cheltuială. Dar alții pur și simplu nu se pot abține de la ostentație. Tom Perkins pare a fi din această ultimă categorie: își inscripționase yachtul, Istanbul, cu un mesaj scandalos: „Rareori are cineva un astfel de privilegiu…”, mesaj care a fost înțeles ca o ostentație vulgară la scală mare.

Alex Finley (fost agent CIA) comentează: “Pentru Rusia, yachturile sunt dovada implicării oligarhilor în destabilizarea democrației, în timp ce profită de ea”. Dar nu e vorba doar despre Rusia, spune ea: “Yachturile spun o poveste despre un capitalism faustian, gata să vândă democrația pe profit pe termen scurt”.

Foto: Shutterstock

Ultimul argument: statutul suprem al yachtului

În general, atunci când se fac jocurile în acest domeniu exclusivist, este multă forfotă. La o expoziție din Palm Beach, pe yachtul numit Unbridled, Kevin Merrigan, șef la brokerul Northrop & Johnson, stătea relaxat. Proprietarul, posesor de trei superyachturi, negocia încă unul de 250 ft. Merrigan râde: „N-ar putea doar să-și ia, liniștit, prânzul?”

Printre proprietari, există ierarhii: iahturile olandeze se păstrează mai bine, cei mai mulți rămân foarte atenți la custom design și acordă mai mult respect. Designul „ca un tort de nuntă” e discreditat. Dar ce contează cu adevărat e L.O.A. – șlefuirea lungimii -, care devine simbol de măreție, nu calm exterior.

Limita legală este de 12 pasageri pentru yachting privat, dar pot exista 50 de membri ai echipajului – un serviciu imposibil de replicat pe uscat. Ultimele trenduri: sălile de proiecție IMAX, echipamente medicale, camere de schi, locuri pentru elicopter.

„Nimeni, în afară de idioți și excenți, nu trăiește pe uscat o viață luxoasă deplină. Casele sunt frumoase, dar rar au raport staff‑client atât de bun ca pe un yacht”. „Iahturile sunt singurul loc unde poți permite o viață de lux adevărată”.

Chiar și între cei cu iahturi, există distincții. proprietarul unuia dintre cele mai mari yachturi spunea: „Barca e ultima relicvă a adevăratului lux. Pe uscat, lucrurile arată cam la fel: Ai bucătar? Și eu am bucătar… Ai șofer? Am și eu șofer… Ai avion privat,? Și eu am avion privat. Singurul loc unde pot arăta lumii că sunt într‑o categorie cu adevărat diferită e yachtul”.

Miliardarii sunt obsedați să-și facă favoruri unii altora

Cunoscătorii au ajuns să vadă iahturile mari ca pe un spațiu în care se combină “sistemele solare” ale celor puternici. „Ideea asta se înțelege bine la fiecare interacțiune. E clar că ce se întâmplă pe yacht le va aduce beneficii ambelor părți; miliardarii sunt obsedați să-și facă favoruri unii altora. O recomandare, faptul că le sunt prezentați alți bogătași, o idee – toate contează”, scrie Brendan O’Shannassy în “Superyacht Captain”, noile sale memorii. Un invitat i-a spus că, după o demonstrație generoasă de ospitalitate, a înțeles în sfârșit logica afacerii cu un iaht:

„O singură afacere asigurată la bord acoperă de multe ori costurile”, „și e destul de greu să spui nu unei afaceri, mai ales după ce copiii tăi au fost tratați atât de bine o săptămână întreagă”.

Luaţi cazul lui David Geffen, fost executiv în muzică și film. Deși retras, el își primește prietenii (și potențialii prieteni) pe imensul Rising Sun, de 454 de picioare, care are o sală de cinema cu tavan dublu, spa, salon și un personal de 57 de oameni. În 2017, la scurt timp după ce Barack și Michelle Obama au părăsit Casa Albă, au fost fotografiați pe iahtul lui Geffen în Polinezia Franceză, însoțiți de Bruce Springsteen, Oprah Winfrey, Tom Hanks și Rita Wilson. Pentru Geffen, iahtul este legătura cu cele mai înalte eșaloane ale puterii. Există americani și mai bogați, dar puțini au un iaht atât de tentant încât să-i aducă pe un președinte democrat și un cântăreț împreună, riscând senzația de ipocrizie.

Foto: Shutterstock

Efectul de coeziune aduce beneficii și pentru invitați

Superyachturile nu mai sunt doar extravaganță. Sunt o infrastructură plutitoare a puterii, a prestigiului și a aparentei discreții. Sunt habitatul unei elite care trăiește în altă dimensiune socială; cu echipe sofisticate, facilități extravagante și prezență diplomatică mobilă. Odată ce ajungi la un anumit nivel de celebritate, realizezi că avantajul principal este accesul în această societate… deci, pe yacht. Să petreci o săptămână împreună pe mare, să mănânci și să-i observi pe ceilalți, asta creează o legătură care valorează mult. Sună apoi după un favor, oricare ar fi el, o oportunitate de investiție, o recomandare, un stagiu pentru un nepot, și în cel mai modest caz, primești un răspuns. Este un cerc reciproc de validare: eu sunt aici, tu ești aici, suntem împreună aici.

Dar dacă vrei să fii invitat din nou, e înțelept să-ți amintești partea ta din înțelegere. Dacă lucrezi cu vedete de film, adu bârfe proaspete. Dacă ești de pe Wall Street, adu o perspectivă nouă. Nu face tranzacția prea evidentă, dar nu uita de ce ești acolo. „Când văd lista de invitați”, scrie O’Shannassy, „știu că fiecare nume a fost ales cu un scop — chiar dacă nu le recunosc pe toate”.

„Cum să țin pasul cu banii noi, ăștia?”

Pentru O’Shannassy, există ceva liniștitor în anxietățile de statut ale celor care au totul. Își amintește o vizită pe insula Sardinia, unde angajatorul său l-a rugat să-i arate iahturile din zonă. Pe tender, treceau pe lângă iahturi colosale, unele de două ori mai mari decât al șefului său. În cele din urmă, acesta a întrerupt excursia: „Du-mă înapoi pe iahtul meu, te rog”. Au navigat în tăcere o vreme. „A fost o vreme când iahtul meu era cel mai frumos din golf,” a spus omul în cele din urmă. „Cum să țin pasul cu banii noi, ăștia?”

Sezonul de vară în Mediterană începe în mai, când „hardware-ul foarte mare” se mută din Florida și Caraibe, pentru a scăpa de uragane, și continuă de-a lungul coastei Franței, Italiei și Spaniei. În centrul atenției se află Principatul Monaco, paradis solar pentru yachtingul elitist, care își spune “capitala mondială a yachtingului avansat”. Aici, superyachturile plutesc în port precum jucăriile din baie.

Autorul articolului, care este mereu reflexiv, spune că cea mai apropiată cameră de hotel la un preț rezonabil era un Airbnb din Franța. „Dar, o cunoștină mi-a obținut un telefon cu Yacht Club de Monaco — club exclusivist creat de Prințul Rainier III, descris ca un adevărat vizionar”. Clubul închiriază uneori „cabine” pentru vizitatori veniți cu treburi legate de iahturi. Claudia Batthyany, director de proiecte speciale, m-a condus la cabina mea și mi-a explicat ulterior că locul nu e un hotel: „Suntem o asociație,” a spus ea. „Altfel ar deveni… nu tocmai exclusivist”, scrie el.

Luxul este contagios

Dovadă că luxul este intersant și contagios este și faptul că o persoană medie și-ar putea însuși noile modele de gândire doar în vreo două zile. „În cabina mea, am realizat imediat că nu voi mai fi pe deplin satisfăcut nicăieri altundeva. Spațiul era silențios și rafinat, scăldat în lumina caldă a unei ferestre uriașe cu vedere spre apă. Dacă simțeam imediat experiența la bord, nu era întâmplător: clubul a fost gândit de arhitectul britanic Lord Norman Foster pentru a evoca indulgentul lux al transatlanticelor interbelice, precum Queen Mary. Am găsit o notă de bun venit scrisă de mână, pe hârtie elegantă, cu sigla clubului, alături de o orhidee și trufe de ciocolată: „Întreaga echipă rămâne la dispoziția dvs. pentru a face șederea o experiență minunată. Cu sinceritate, Echipa de Serviciu”. Am salutat echipa invizibilă, care muncea pentru confortul oaspeților lor. Privind spre mare, mi-a venit în minte o frază din „Bătrânul și marea”: „Nu gândi la păcat. E prea târziu pentru asta și există oameni plătiți să o facă”, scrie el.