Efectul Mandela: cât de ușor ne poate induce inteligența artificială amintiri false?

Mintea umană operează cu nenumărate amintiri false și unele dintre ele devin adevăruri colective incontenstabile. Îți amintești unde erai când ai aflat că două avioane au lovit World Trade Center? Că naveta spațială Challenger a explodat? Își amintești momentul în care Nelson Mandela a fost eliberat? O impresie vagă poate fi suficientă pentru a declanșa amintiri clare și detaliate despre evenimente care nu s-au întâmplat niciodată. Având în vedere această funcționare naturală a minții umane, ce se va întâmpla într-o eră dominată de inteligență artificială, când miza acestor erori de memorie crește? Ce se întâmplă când falsul devine atât de bine generat, încât e imposibil de deosebit de real? Ce înseamnă asta pentru jurnalism, pentru istorie, pentru încrederea pe care ar trebui să o avem în fapte?

Cu toții avem convingeri subiective, iar sentimentul de certitudine nu garantează adevărul. Nu e deloc neobișnuit să fii sigur pe tine și, totuși, să te înșeli. Cu toții am făcut asta. Marea Britanie, de pildă, este inspirată de un moment legendar al culturii pop: o imagine celebră din adaptarea BBC a romanului „Mândrie și Prejudecată”, în care Colin Firth – în rolul misteriosului domn Darcy – iese dintr-un lac, purtând o cămașă albă, udă leoarcă și lipită de trupul său, desigur, atletic. Scena este în mod constant votată printre cele mai memorabile momente din istoria televiziunii britanice. Momentul este atât de iconic, încât, în 2013, i s-a dedicat chiar și o statuie uriașă, ridicată în mijlocul lacului Serpentine, din Londra. Sculptura îl înfățișa pe Darcy până la brâu în apă, cu musculatura vizibilă prin cămașa udă. Ziarul The Guardian, printre altele, a descris statuia ca un omagiu adus „celebrei scene în care Colin Firth, în rolul lui Darcy, iese ud leoarcă din lacul de pe domeniului său”. Singura problemă ar rămâne că… această scenă iconică de film, de fapt, nu există.

Editorialiștii de la Financial Times au încercat să găsească secvența originală, pentru a o integra într-un articol. În realitate, se pare că nu-l vedem niciodată pe domnul Darcy ieșind din apă. Îl vedem sărind în lac cu hainele pe el, iar în următorul cadru deja merge pe alee, ușor umed – într-adevăr, dar în niciun caz ud leoarcă. Această „scenă de neuitat” nu e altceva decât o halucinație colectivă (una de natură, să spunem, romantică sau hormonală), după cum a remarcat chiar Firth la un moment dat.

Cazul Colin Firth nu este singurul exemplu. Ți se pare cunoscută schimbarea culorilor de pe pachetele de chipsuri Walkers: de la albastru la verde pentru gustul „sare & oțet”, și invers pentru „brânză & ceapă”? Ți se pare că logo-ul KitKat avea o cratima? Îți amintești cornul abundenței din spatele fructelor, în logo-ul brandului Fruit of the Loom? Dacă da, ai fost victima a ceea ce se numește „efectul Mandela”. Termenul a fost inventat în 2010 de cercetătoarea „în domeniul paranormalului” Fiona Broome, după ce numeroși utilizatori de Internet începuseră să povestească pe larg cum a murit Nelson Mandela în închisoare, în anii 1980 — deși el era încă în viață la vremea acestor relatări.

Povestea, care ar putea fi chiar interesantă, începe cu o eroare de memorie: Broome, autoare și cercetătoare în domeniul paranormalului, își amintește că Mandela a murit în închisoare în anii ’80. La un moment dat, Broome a descoperit că nu era singura care își amintea o versiune alternativă a evenimentelor. Ba chiar mai mult, erau atât de mulți oameni care își aminteau același lucru, încât, în cele din urmă chiar a lansat un site dedicat studierii fenoenului, pe care l-a numit „efectul Mandela”. Acolo a adunat amintiri colective care păreau să contrazică realitatea istorică. (Site-ul nu mai este online, dar Broome a publicat o antologie în 15 volume a acestor relatări ciudate.)

Desigur, Mandela nu a murit în închisoare. A fost încarcerat în condiții dure în Africa de Sud, la Robben Island, dar, în cele din urmă, a fost eliberat. Cum e posibil ca cineva să-și amintească altceva?

Adevărul este că memoria noastră e mult mai nesigură decât ne place să credem. Psihologul cognitiv Ulric Neisser își amintea viu momentul în care a aflat despre atacul japonezilor asupra Pearl Harbor, pe 7 decembrie 1941. Spunea că asculta un meci de baseball la radio, când transmisiunea a fost întreruptă de știrea-bombă, iar el a fugit la etaj să-i spună mamei. Abia mai târziu a realizat că acea amintire, oricât de vie, nu avea cum să fie reală: pur și simplu pentru că în decembrie nu se transmit meciuri de baseball la radio.

Pe 28 ianuarie 1986, naveta spațială Challenger a explodat la scurt timp după lansare — o tragedie spectaculoasă și memorabilă. A doua zi dimineață, Neisser și colega sa Nicole Harsch le-au cerut unor studenți să descrie în scris cum au aflat vestea. Câțiva ani mai târziu, i-au contactat din nou și le-au cerut să repete exercițiul. Amintirile erau complete, vii și – în cazul unui procent semnificativ – complet diferite de ce scriseseră imediat după eveniment. Ce e uimitor aici nu e că uităm, ci că ne amintim clar, în detaliu și cu mare încredere, lucruri care pur și simplu nu s-au întâmplat.

Psihologic vorbind, este o formă de confabulare colectivă: o amintire distorsionată sau fabricată, creată involuntar, dar care este resimțită ca certitudine chiar și în fața dovezilor contrare. Cercetările arată că memoria nu este fixă, ci este construită permanent, prin „relatarea” repetitivă a poveștii, către sine sau către ceilalți. Fiecare povestitor adaugă ceva sau inventează cu totul, iar istoria merge mai departe, amplificând noile detalii. Odată ce o istorisire este spusă de suficiente ori, chiar și cu mici exagerări sau omisiuni, ea devine „adevărul nostru”.

Martorii în accidente sau victimele abuzului își amintesc cu acuratețe?

Pentru unii critici, aceste descoperiri ale psihologiei cognitive cu privire la funcționarea memoriei pot servi drept pretext pentru a pune sub semnul întrebării mărturiile victimelor de abuz. De aceea, trebuie să precizăm clar: faptul că unele amintiri sunt false nu înseamnă că toate sunt false. Un studiu realizat în anii ’90 de psiholoaga Elizabeth Loftus este ilustrativ în acest sens: participanților li se inducea amintirea falsă că s-au pierdut într-un mall în copilărie și li se cerea să povestească acea amintire. Studiul a dat, într-adevăr, rezultate spectaculoase. Mulți dintre participanți au relatat cu detalii cum s-au pierdut în mall. Totuși, 75% dintre participanții la experimentul lui Loftus au spus pur și simplu că nu își amintesc să se fi pierdut într-un mall. Ideea nu e că memoria ne trădează mereu. Important este că, atunci când ne trădează, intensitatea convingerilor noastre și încrederea cu care relatăm faptele ar putea fi uimitoare. ori, ceea ce susținem cu așa de multă încredere nu este un indicator al adevărului.

Nu ar trebui să fim deloc surprinși că unii oameni își amintesc lucruri care nu s-au întâmplat vreodată. E ușor de înțeles cum cineva ar putea forma impresia vagă că Mandela a murit în închisoare: a existat un eveniment asemănător în epocă, iar acesta ar fi putut crea confuzie. Activistul Steve Biko chiar a fost ucis în custodia poliției sud-africane, iar în anii ’80 au avut loc proteste internaționale împotriva apartheidului care, probabil, au rămas în conștiința colectivă și au fost asociate cu Mandela. După cum știm, o impresie vagă poate fi suficientă pentru a declanșa amintiri clare și convingătoare despre evenimente inexistente.

Efectul Mandela – dorința de a da sens lumii

La nivel colectiv, psihologii explică efectul Mandela printr-o combinație de bias emoțional, expunere la informații false pe internet sau în mass-media, sugestibilitate și dorința de a da sens lumii. Există explicații rezonabile pentru multe dintre aceste „amintiri false”: moartea lui Mandela a fost, probabil, confundată cu cea a activistului anti-apartheid Steve Biko, despre care a fost făcut, de altfel, și un film care a devenit popular. În cazul lui Darcy, mintea noastră umple golurile narative, iar repetiția scenei fictive în presă contribuie la cimentarea ei. Prima mențiune a acestei ieșiri „ud-leoarcă” datează din 1995: detaliul a fost menționat într-un articol din The Independent — de atunci, s-au scris sute de articole care reiau această invenție.

Există și unele cazuri rămân mai greu de explicat prin mecanismele psihologice, fiind mai plauzibilă o premeditare, pusă în operă, cel mai probabil, cu ajutorul tehnologiei. Site-ul Snopes, specializat în verificarea faptelor, a făcut o anchetă minuțioasă asupra cornului abundenței din logo-ul Fruit of the Loom și a concluzionat că nu a existat niciodată. Atunci, de unde vine această amintire atât de vie pentru atât de mulți britanici? Unii internauți speculează despre universuri paralele, „glitch-uri în Matrix” și alte teorii exotice.

Ar putea inteligența artificială să agraveze această confuzie, sau dimpotrivă, să devină un instrument de reconstituire a adevărului istoric — un fel de „verificator universal” al memoriei colective?