Europa caută soluția greșită pentru criza de creștere. De ce dereglementarea și noile acorduri comerciale nu vor salva economia UE

Economia Uniunii Europene are nevoie urgentă de un nou impuls de creștere. În absența acestuia, riscul este dublu: erodarea bazei economice a continentului și fragilizarea sistemelor politice într-un moment în care presiunile externe sunt tot mai intense. Cu toate acestea, direcția în care par să meargă liderii europeni este, potrivit mai multor economiști, una greșită.

În loc să abordeze transformarea profundă a economiei globale, statele membre par să se concentreze pe măsuri limitate: reducerea birocrației, relaxarea unor reglementări, relansarea acordurilor comerciale și invocarea, aproape ritualică, a aprofundării pieței unice. Problema este că aceste instrumente, deși utile punctual, nu au forța de a schimba traiectoria macroeconomică a Europei, scrie Politico.

Mitul dereglementării și iluzia „simplificării”

Unul dintre lucrurile consensuale dominante la Bruxelles este că Europa s-a sufocat în reglementări excesive și că relansarea creșterii va veni odată cu „simplificarea” normelor, inclusiv prin revizuirea sau diluarea Pactului Verde European.

De ce fondurile suverane devin o soluție pentru guvernele din Golf

21:37

Primele semne de recesiune: consumul și angajările trag economia în jos

20:36

ANALIZĂ

Reducerea birocrației este, în principiu, o măsură rațională. Însă datele arată că povara de reglementare asupra firmelor europene nu a explodat în ultimii 15 ani. Conform evaluărilor recente, creșterea a fost modestă, insuficientă pentru a explica decalajul tot mai mare față de economia Statelor Unite.

Mai mult, chiar Comisia Europeană estimează că economiile generate de pachetele de simplificare – așa-numitele „omnibusuri” – s-ar ridica la aproximativ 12 miliarde de euro anual, echivalentul a circa 0,07% din PIB-ul UE. La scară macroeconomică, această sumă este marginală. Nu reprezintă o strategie de creștere, ci o ajustare tehnică cu impact limitat.

În paralel, anularea sau diluarea ambițiilor climatice riscă să submineze tocmai una dintre puținele direcții strategice în care Europa mai deține un avantaj competitiv: tehnologiile verzi și tranziția energetică.

Acordurile comerciale: utile geopolitic, insuficiente economic

Un alt pilon al strategiei actuale îl reprezintă extinderea rețelei de acorduri de liber schimb. Uniunea Europeană are deja astfel de acorduri cu 76 de țări, mai multe decât SUA sau China. Totuși, impactul economic suplimentar al unor noi acorduri este limitat.

Estimările arată că, chiar dacă toate negocierile restante ar fi finalizate și acordurile existente ar fi aprofundate simultan, creșterea cumulată a PIB-ului UE ar fi de aproximativ 0,6% în următorii cinci ani. Pe termen lung, accesul la noi piețe și la lanțuri de aprovizionare diversificate este esențial. Pe termen scurt însă, aceste cifre nu pot compensa stagnarea structurală.

Acorduri precum cel cu Mercosur sau eventualele înțelegeri cu India au o miză geopolitică clară, mai ales într-o lume fragmentată. Dar ele nu pot substitui o strategie internă de relansare a investițiilor, inovării și productivității.

Piața unică și limitele integrării „cosmetice”

Dezbaterea privind aprofundarea pieței unice este adesea prezentată drept o soluție rapidă. În realitate, domeniile unde integrarea este incompletă – servicii, piețe de capital, drept societar, energie – sunt extrem de sensibile politic.

Propunerea unui „al 28-lea regim” corporativ la nivel european, care să permită firmelor să ocolească unele reguli naționale, reflectă dificultatea armonizării reale. O astfel de soluție ar putea ajuta anumite companii inovatoare să se extindă transfrontalier, însă nu produce un impact macroeconomic major.

O integrare autentică ar presupune armonizare deplină în domenii-cheie și transfer de competențe de la nivel național la nivel european. Acest lucru implică pierderi de suveranitate și costuri politice interne, pe care multe capitale nu sunt dispuse să le accepte.

Schimbarea fundamentală a economiei globale

Problema centrală nu este birocratică, ci structurală. Modelul european de creștere, bazat pe cerere externă robustă și energie relativ accesibilă, nu mai este actual.

Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major pentru un continent dependent de importuri de combustibili fosili. În paralel, supracapacitatea industrială a Chinei, susținută de stat, pune presiune directă pe sectoare-cheie europene – de la echipamente industriale, la tehnologii verzi.

În același timp, Statele Unite, partener economic esențial pentru UE, adoptă politici tot mai protecționiste și folosesc instrumente comerciale și industriale cu tentă coercitivă. Într-o lume în care marile economii își protejează agresiv industriile, simpla reducere a cerințelor de raportare pentru companii nu poate restabili dinamismul.

Răspunsul trebuie să pornească din capitalele naționale

O parte din stagnare nu este „europeană”, ci națională. Performanțele diferă semnificativ: Polonia, Spania sau Olanda înregistrează creșteri solide, în timp ce Germania stagnează, iar Franța și Italia evoluează sub așteptări.

Multe dintre blocajele structurale – rigiditatea piețelor muncii, presiunile demografice asupra sistemelor sociale, ineficiența administrațiilor publice – sunt competențe naționale. Reformele necesare trebuie asumate la acest nivel, nu transferate retoric către Bruxelles.

Apărare pieței interne și politici industriale coerente

În raport cu China, instrumentele comerciale utilizate sunt insuficiente. UE ar trebui să analizeze mecanisme mai ample, capabile să protejeze baza industrială fără a declanșa escaladări necontrolate.

În paralel, politica industrială trebuie să fie coerentă și finanțată adecvat. Pactul Verde European poate reprezenta o strategie de creștere pentru un continent sărac în resurse energetice, dar bogat în capital uman și tehnologie. Însă acest lucru presupune prioritizare clară și redirecționarea resurselor bugetare.

Măsurile de tipul „Fabricat în Europa” pot funcționa doar dacă sunt aplicate selectiv, în domenii unde există șanse reale de competitivitate. Subvenționarea unor sectoare deja perdante riscă să consume resurse fără a genera valoare adăugată.