Foametea. O știință apărută între războaie rămâne relevantă și astăzi

În anii 1940, pe măsură ce războiul se extindea în Europa și dincolo de ea, un fiziolog american a anticipat că va urma, inevitabil, o perioadă de foamete, însă a constatat că efectele unui astfel de flagel erau prea puțin cunoscute din punct de vedere științific. Ancel Keys, profesor la Universitatea din Minnesota și consultant al Departamentului de Război al Statelor Unite, a realizat, la vremea respectivă, un studiu anticipativ, în încercarea de a acoperi aceste lacune în literatura de specialitate. Alături de documentarea unor atrocități precum Foametea din Bengal sau Holocaustul, acest studiu a fundamentat ceea ce am putea numi astăzi „știința înfometării” – o disciplină care rămâne terifiant de relevantă și în prezent. Desigur, pentru mulți, aceasta părea doar o amintire tristă dintr-un trecut perceput ca îndepărtat. Între timp, umanitatea părea să traverseze epoca abudenței, un timp al infinitelor alegeri în supermarket, dominat de alte tipuri de amenințări, cum ar fi obezitatea, bolile cardiovasculare asociate și sedentarismul. Este, posibil, să nu fim, totuși, atât de departe pe cât am avea orgoliul să credem, iar rezultatele studiului din 1944 ar putea fi relevante și astăzi, se arată într-o analiză Financial Times. Marți, o agenție susținută de ONU care monitorizează securitatea alimentară a anunțat că „foametea larg răspândită, malnutriția și bolile” duc la decese asociate cu lipsa hranei în Gaza, teritoriul fiind pe punctul de a intra într-o criză de foamete severă. Peste 20.000 de copii au fost tratați pentru malnutriție acută și cel puțin 16 au murit ca o consecință directă a înfometării. 

În 1944, împreună cu psihologul Josef Brozek, Keys a recrutat 36 de voluntari bărbați, sănătoși, care au acceptat să fie observați, măsurați, interogați și evaluați, în timp ce erau supuși, inițial, unei perioade de înfometare, apoi unui proces de refacere. Studiul Minnesota privind înfometarea (Minnesota Starvation Study) a devenit o cercetare de referință cu privire la modul în care lipsa extremă de hrană afectează corpul, mintea și spiritul uman.

Foto: Unsplash

Programul Rabla Auto: AFM a aprobat noi dosare de finanțare

18:25

Disputa „Fabricat în Europa” reaprinde tensiunile post-Brexit. Regatul Unit riscă să fie exclus din noul club industrial al UE

17:14

Voluntarii lui Keys au răspuns unui apel de război intitulat: „Ești de acord să flămânzești tu, pentru ca ei să fie mai bine hrăniți?” Timp de trei luni, bărbații din grupul experimental – care locuiau în laboratorul lui Keys – au consumat circa 3.200 de calorii pe zi. Erau obligați să parcurgă pe jos 22 de mile săptămânal și să țină un jurnal zilnic. Pe toată durata experimentului, Keys le-a măsurat greutatea, dimensiunile corporale și forța fizică; au fost efectuate radiografii, teste pe banda de alergat și recoltări de sânge, dar și teste de inteligență și personalitate.

În următoarele șase luni, aportul caloric a fost redus la jumătate, fiind limitat la două mese simple pe zi, cu alimente de bază precum pâinea prăjită și cartofii. Bărbații au pierdut aproximativ un sfert din greutatea corporală și 40% din masa musculară; au devenit slăbiți, irascibili și retrași. Au suferit de amețeli, umflături ale gleznelor, anemie, căderea părului, libido scăzut, modificări ale pielii și țiuit în urechi; resimțeau frigul chiar și vara și au abandonat cursurile universitare.

Frecvența cardiacă și tensiunea arterială au scăzut semnificativ, ceea ce contrazice ideea că ar fi fixe. Participanții au devenit obsedați de hrană (după încheierea studiului, trei dintre ei au devenit bucătari profesioniști). 32 dintre cei 36 de voluntari au rezistat până la capătul programului.

Cât de periculos este să mănânci după foamete?

Ultimele trei luni au fost dedicate procesului de reîncărcare calorică. Voluntarii au mărturisit că această etapă a fost la fel de provocatoare ca și semi-înfometarea. Le era greu să-și regleze pofta de mâncare, unii mâncau până vomau, mulți s-au confruntat cu episoade de supraalimentare chiar și mai târziu, după ce s-au întors la viața obișnuită. Keys și colaboratorii săi au sintetizat rezultatele acestei cercetări în volumul „The Biology of Human Starvation”, publicat în 1950 – lucrare care continuă să fie citată și astăzi în literatura de specialitate privind tulburările de alimentație. Intervievați cu două decenii în urmă, 18 dintre supraviețuitorii studiului au afirmat că nu regretă deloc experiența și că nu consideră că i-a afectat negativ.

Dificultățile întâmpinate de Keys în tratarea înfometării au fost confirmate și de un studiu din 1951 privind prizonierii de război japonezi eliberați: o cincime dintre aceștia au murit după ce au fost hrăniți. Fenomenul, observat și în rândul supraviețuitorilor Holocaustului, este cunoscut sub numele de sindrom de realimentare (refeeding syndrome): un aflux brusc de nutrienți poate provoca un dezechilibru letal al fluidelor și electroliților în organismul grav înfometat.

Foto: Unsplash

Înfometarea prelungită slăbește țesuturile esențiale, precum mușchiul inimii

Majoritatea celor aflați în situație de foamete consumă mai puțin de jumătate din necesarul caloric zilnic. După epuizarea rezervelor de glucoză din mese regulate, corpul recurge la consumul grăsimilor și apoi al proteinelor proprii – inclusiv din masa musculară. Deși suntem adaptați evolutiv pentru a supraviețui unor perioade de foame, înfometarea prelungită slăbește țesuturile esențiale, precum mușchiul inimii, și crește vulnerabilitatea la boli.

Studiile arată că un adult poate supraviețui fără hrană circa două luni, cu condiția să consume apă. La copii, efectele sunt mult mai grave – în special în primele 1.000 de zile de viață – pentru că înfometarea afectează dezvoltarea fizică, creșterea creierului și sistemul imunitar. Foametea lasă urme și asupra generațiilor viitoare: copiii născuți din mame subnutrite prezintă un risc crescut de obezitate și diabet.

Keys, care a murit în 2004 la vârsta de 100 de ani, este cunoscut și pentru faptul că a proiectat rațiile alimentare ale armatei americane și a descoperit legătura dintre colesterol și bolile cardiovasculare. Tot el a formulat observații cu valențe profunde și astăzi. Un articol din Journal of Nutrition notează că „a subliniat impactul dramatic pe care îl are înfometarea asupra atitudinilor mentale și personalității și a susținut că democrația și reconstrucția unei națiuni nu sunt posibile într-o populație care nu are acces la hrană suficientă”.

Pe măsură ce Keys a urmărit cum foamea transformă bărbați sănătoși în umbre vii lipsite de speranță, a înțeles că înfometarea este, pe lângă un subiect științific, o problemă profund politică, comentează sursa citată.