Dezbaterea privind adoptarea monedei unice europene revine în prim-plan în Europa Centrală și de Est, pe fondul presiunilor bugetare și al costurilor ridicate de finanțare. În România, diferența dintre dobânzile plătite de statele din zona euro și cele din afara acesteia se traduce direct în rate mai mari la credite, presiune suplimentară pe bugetul public și investiții mai puține în economie.
Analize recente publicate de cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, citate de dw.ro arată că țările care au adoptat euro se împrumută semnificativ mai ieftin, iar avantajele nu rămân doar la nivel macroeconomic, ci ajung și la populație și companii. În schimb, state precum România sau Ungaria suportă costuri de finanțare considerabil mai ridicate.
Odată cu aderarea Bulgariei la zona euro, moneda comună a devenit mijloc legal de plată în 21 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. În paralel, Banca Centrală Europeană și-a exprimat intenția de a consolida rolul internațional al euro, inclusiv prin extinderea liniilor de credit către alte bănci centrale.
În acest context, discuțiile despre adoptarea euro au fost relansate atât în România, cât și în Ungaria. În România, președintele Nicușor Dan a pledat pentru moneda unică, argumentând că aceasta ar aduce stabilitate și costuri mai mici de finanțare. Totuși, depășirea criteriului de deficit bugetar de 3% face improbabilă o aderare pe termen scurt.
Paradoxal, tocmai deficitele ridicate alimentează dezbaterea. Țările din zona euro beneficiază de dobânzi mai scăzute la împrumuturi, iar diferențele nu sunt minore, ci pot însemna miliarde de euro anual.
Un argument frecvent invocat împotriva adoptării euro este pierderea suveranității monetare. Totuși, economiști citați de Frankfurter Allgemeine Zeitung susțin că această suveranitate este deja limitată de realitățile economice.
În multe state din afara zonei euro, o parte importantă a datoriilor companiilor este deja denominată în euro. În aceste condiții, politica monetară a BCE influențează indirect costurile de creditare, chiar dacă moneda națională este menținută formal. Astfel, avantajele teoretice ale controlului asupra propriei monede sunt erodate de interconectarea financiară.
Analista Eszter Gárgyán, de la UniCredit, a estimat că într-un scenariu ipotetic pentru 2025, România ar fi putut economisi aproximativ 1% din PIB anual la plata dobânzilor dacă ar fi fost membră a zonei euro. În cazul Ungariei, economia ar fi putut ajunge la 1,7% din PIB.
Diferențele provin în principal din randamentele obligațiunilor de stat. Potrivit prognozelor Comisia Europeană, statele din afara zonei euro ar putea plăti în 2025 dobânzi medii de aproximativ 6% la datoria publică, în timp ce țările din Europa Centrală și de Est care folosesc euro se situează în jur de 3% sau chiar sub acest nivel.
Aceste procente se reflectă direct în bugetele naționale. Cu cât statul plătește mai mult pentru finanțare, cu atât rămân mai puține resurse pentru investiții, infrastructură sau reducerea poverii fiscale.
Costurile mai ridicate ale finanțării publice influențează și dobânzile la creditele acordate populației și companiilor. Într-un mediu cu dobânzi mai mari, băncile transferă costurile către clienți, ceea ce înseamnă rate lunare mai ridicate pentru creditele ipotecare sau de consum.
Economistul Fritz Mostböck, de la Erste Group, subliniază că beneficiile aderării la euro nu s-ar limita la bugetul de stat. Companiile ar avea acces la credite mai ieftine, ceea ce ar putea stimula investițiile și competitivitatea. În plus, experiența unor state precum Croația și Bulgaria arată că reducerea costurilor de finanțare începe chiar înainte de adoptarea efectivă a monedei, în etapa de convergență.
În prezent, doar șase state membre ale Uniunii Europene nu folosesc euro: Suedia, Polonia, Cehia, Ungaria, România și Danemarca, aceasta din urmă având o derogare oficială. Deși tratatele prevăd adoptarea monedei unice pentru majoritatea statelor, calendarul rămâne deschis și dependent de îndeplinirea criteriilor economice.
Pentru o eventuală aderare în perioada 2030–2032, procedurile ar trebui inițiate în următorii ani, având în vedere complexitatea procesului.