Să uităm mitul renașterii industriale: fabrica produce, dar nu mai angajează

Dacă în secolul XVIII Thomas Jefferson glorifica agricultura, ca fundament al libertății americane, iar în secolul XX fabrica devenea templul clasei muncitoare, începutul secolului XXI cere o revizuire a mitologiei muncii. Industria rămâne vitală pentru exporturi, inovație și securitate națională, dar nu mai este o coloană vertebrală pentru angajările de masă. Soluțiile reale stau astăzi în recalificare, mobilitate ocupațională și creșterea productivității în sectoarele care chiar se extind. Nu în ultimul rând, o soluție ar putea fi și să renunțăm la miturile industriale nostalgice, pentru a accepta, în sfârșit, viitorul.

De vorbit, se vorbește mult în întreaga lume despre nevoia de renaștere industrială. În plină campanie electorală sau în strategiile de relansare economică post-pandemie, nu puține au fost guvernele occidentale – inclusiv administrațiile americane, Biden și Trump, care s-au grăbit să invoce același simbol seducător: întoarcerea glorioasă a producției industriale. Refrenul e familiar și mobilizator: „să aducem înapoi locurile de muncă din fabrici”. În realitate, însă, datele economice indică o tendință clară: manufactura nu mai este, de multă vreme, un motor al locurilor de muncă pentru clasa medie și sunt puține șanse să redevină. Chiar dacă producția industrială ar renaște parțial, locurile de muncă de altădată nu se mai întorc, arată o analiză The Economist.

Trumpiștii au păreri ferme: America are nevoie de fabrici. Președintele însuși descrie cum muncitorii au „privit cu durere în suflet cum străinii le-au furat locurile de muncă”. „Trișori străini ne-au jefuit fabricile, iar prădători străini au făcut țăndări visul nostru american, cândva atât de frumos”, spunea Trump, în timp ce Peter Navarro, consilierul său comercial, ne asigură că tarifele vamale vor avea darul de a „umple toate fabricile rămase pe jumătate goale”. Howard Lutnick, secretarul pentru comerț, a reușit, probabil, cea mai caricaturală pledoarie dintre toate: „Există o armata de milioane și milioane de oameni care fixeză mici șuruburi în carcase de iPhone-uri și exact genul ăsta de lucru va veni în America”.

Chatbot-urile AI, programate să ne confirme prejudecățile și să mascheze adevărul atunci când nu e convenabil. Rezultatele surprinzătoare ale unui studiu

09:30

Ce sunt dark patterns: trucurile digitale care influențează deciziile consumatorilor și de ce nu o să avem un Shein sau Temu de Europa

09:00

Foto: Shutterstock

Vă bucurați degeaba: fabrica produce, dar nu mai angajează

Producția industrială a Statelor Unite, măsurată în termeni reali, este de două ori mai mare decât era în anii ’80. Și totuși, doar 4% dintre americani mai lucrează efectiv pe liniile de producție. Paradoxul e simplu: fabricile de azi sunt mai eficiente, automatizate și robotizate. Pot produce mai mult, cu mai puțini oameni. Acest fenomen – denumit adesea „dezindustrializare productivă” – nu este o excepție sau cine știe ce fenomen în America. În ultimul deceniu, Germania, Japonia, Coreea de Sud și chiar și China au pierdut milioane de locuri de muncă din fabrici. Nu ca urmare a unui declin industrial, ci tocmai pentru că au crescut economic.

Poate părea un truism, dar trebuie să repetăm că producția industrială realizează astăzi imens mai mult decât în trecut, cu mai puțini oameni. Este vorba de o transformare asemănătoare celei prin care a trecut, cândva, agricultura. Munca accesibilă, pe care a preluat-o în mod istoric clasa mijlocie, munca aceea care odinioară atrăgea mulțimi la porțile fabricilor – în epoca de glorie a fordismului american, de pildă -, probabil că a dispărut complet și pentru totdeauna. Ocupații asemănătoare cu locurile de muncă din industria anilor 1970 nu se mai găsesc în fabrici, care sunt acum automatizate și intensive în capital. Probabil că munca de atunci se aseamănă cu anumite meserii actuale, precum electrician, mecanic sau polițist. Toate oferă salarii decente celor care nu au o diplomă universitară.

Foto: Shutterstock

Dacă în anii 1970 aproape un sfert dintre angajații americani lucrau în industrie, astăzi mai puțin de unul din zece o face. Mai mult, jumătate dintre locurile de muncă din „industrie” sunt de fapt în roluri de suport, precum resurse umane și marketing, sau funcții profesionale, precum proiectare și inginerie. Mai puțin de 4% dintre lucrătorii americani muncesc efectiv pe linia de producție. America nu este o excepție. Chiar și Germania, Japonia și Coreea de Sud — țări cu excedente comerciale importante în bunuri industriale — au înregistrat scăderi constante în ponderea acestui tip de ocupare. China a pierdut peste 20 de milioane de locuri de muncă în fabrici între 2013 și 2023 — un număr de muncitor care este, de fapt, mai mare decât întreaga forță de muncă industrială americană. Cercetările Fondului Monetar Internațional numesc această tendință „rezultatul firesc al unei dezvoltări economice reușite”.

Tarifele punitive – un remediu costisitor și ineficient

Ce ar însemna, în termeni reali, o repatriere a producției? Economistul Robert Lawrence estimează că acoperirea deficitului comercial al SUA prin relocalizare industrială ar putea crea circa 3 milioane de locuri de muncă, din care doar jumătate direct în fabrici. Costul? Aproape 200.000 dolari pentru fiecare loc de muncă „salvat”, dacă se aplică tarife de 20% pe toate importurile. Politic, o asemenea strategie ar fi bună exclusiv pentru a câștiga voturi. Economic, e un efort regresiv: scump, inflaționist cu impact marginal asupra angajării, arată sursa citată.

Salariile din industrie nu mai sunt ce-au fost

Dacă în anii ’80 muncitorii din fabrici câștigau în medie cu 10% mai mult decât lucrătorii din alte sectoare, astăzi acest premium salarial aproape că a dispărut, mai ales pentru cei fără studii superioare. În prezent, muncitorii necalificați din servicii câștigă adesea mai mult decât colegii lor de la linia de producție. În plus, sindicalizarea – altă ancoră a vechii clase muncitoare – s-a prăbușit: de la 25% în anii ’80, la sub 10% azi în industrie.

Pe măsură ce țările devin mai bogate, automatizarea crește producția per lucrător, consumul se deplasează de la bunuri către servicii, iar producția intensivă în forță de muncă se mută în străinătate. Însă acest lucru nu înseamnă că producția industrială se prăbușește. În termeni reali, producția industrială a Americii este de peste două ori mai mare decât la începutul anilor 1980. America produce mai multe bunuri decât Japonia, Germania și Coreea de Sud la un loc. După cum subliniază Institutul Cato, un think-tank, fabricile Americii, luate separat, ar constitui a opta cea mai mare economie din lume.

Foto: Shutterstock

Repatrierea producției pentru a închide deficitul ar crea 3 milioane de locuri de muncă

Chiar și un efort eroic de relocare a producției, care ar elimina deficitul comercial american de 1,2 trilioane de dolari în bunuri, ar aduce puține locuri de muncă. Pentru producerea acelei cantități de bunuri, aproximativ 630 de miliarde de dolari din valoarea adăugată ar proveni din industrie (restul venind din materii prime, transport etc.).

Revenind la calculul evocat anterior, Robert Lawrence, de la Universitatea Harvard, estimează că, având în vedere că fiecare lucrător din industrie generează în medie în jur de 230.000 de dolari în valoare adăugată, repatrierea producției pentru a închide deficitul ar crea în jur de 3 milioane de locuri de muncă, dintre care jumătate pe linia de producție. Asta ar crește ponderea angajaților din producția industrială cu abia un punct procentual. Presupunând că acest lucru s-ar realiza prin impunerea unei rate efective medii de tarif vamal de 20% asupra celor 3 trilioane de dolari în importuri ale Americii, costul suplimentar ar putea ajunge la 600 de miliarde de dolari — adică 200.000 de dolari per loc de muncă industrial „salvat”.

Este un preț ridicat pentru locuri de muncă ce nu mai sunt la fel de atractive ca în trecut. În urmă cu șapte decenii, fabricile ofereau un pachet rar: salarii bune, siguranța locului de muncă, protecție sindicală, angajări numeroase și lipsa cerinței unei diplome. Până în anii 1980, lucrătorii din industrie încă mai câștigau cu 10% mai mult decât omologii lor din alte sectoare ale economiei. De asemenea, productivitatea lor creștea mai rapid.

Locurile de muncă ale viitorului: între HVAC și sănătate

Unde migrează, așadar, forța de munca din clasa medie? Conform analizei The Economist, viitorul muncii pentru americanii fără studii universitare e în meserii precum electricieni, mecanici, tehnicieni HVAC, instalatori de panouri solare, reparatori auto sau lucrători în securitate. Aceste ocupații – cu salarii medii de 25$/oră, grad ridicat de sindicalizare și cerere în creștere – oferă o alternativă solidă la mitul fabricii.

Totuși, aceste meserii nu creează „orașe HVAC”, cum o făceau odinioară fabricile de automobile sau de oțel. Noile joburi sunt mai dispersate geografic și mai puțin capabile să genereze ecosisteme locale de creștere. Totuși, ele oferă beneficiile de odinioară pentru lucrători: salarii decente, autonomie, cerințe educaționale reduse.

În paralel, joburile cu cea mai rapidă creștere pentru persoanele fără studii superioare se găsesc, preponderent, în sănătate și îngrijire: asistenți medicali, îngrijitori pentru vârstnici, lucrători în creșe. Acești lucrători, însă, au salarii semnificativ mai mici și mai puțin prestigiu – ceea ce devine o provocare reală: cum creștem productivitatea și atractivitatea locurilor de muncă din servicii?