Vremea în care revistele conduceau lumea a apus: „Îmi pare rău să spun, dar azi revistele nu mai înseamnă nimic”. „Acum, orice om este reporter”

Excesul glamoros al epocii de aur

Cel puțin în Statele Unite, cartierul general al trendurilor care au schmbat lumea, luxul domnea în redacții. Stagiarilor li se plătea un salariu bun, erau plătite ore suplimentare, transport, cină, uneori chiar li se puneau la dispoziție, la birou, cocktailuri extravagante după program. Editorii cu rang înalt trăiau ca niște regi: primeau locuințe în Manhattan, alocații de garderobă de zeci de mii de dolari, biroul lor era luat cu asalt de livrări săptămânale de flori. Scriitorii celebri câștigau salarii fabuloase și locuiau gratuit în hoteluri de lux. Annie Leibovitz, de exemplu, era trimisă cu clasa business pentru a fotografia proiecte editoriale; Fortune și-a dus redacția în Hawaii într-un faimos teambuilding de cinci milioane de dolari; InStyle a organizat un retreat de dimensiuni comparabile în Antigua.

„Excesul era legendar. Ani întregi nu au existat limite de buget”, rezumă Michael Grynbaum opulența unei perioade. Era o lume unde banii curgeau liber, dar era genul acela de epocă cu imens farmec. Comentariul CNN pornește de la celebrarea Revistei George, lansată de John F. Kennedy Jr.care, prin contrast – era mai modestă. John F. Kennedy Jr., ajuns în centrul atenției nu doar prin originile sale celebre, ci și prin propria ambiție jurnalistică: a lansat revista George în septembrie 1995, într-o epocă în care publicațiile din New York erau considerate cele mai influente și glamouroase entități culturale. Editorii revistei erau figuri legendare care se plimbau prin oraș cu mașini negre, zburau cu Concorde, cheltuind cu generozitate bugete exorbitante — în timp ce, într-un contrast plin de naturalețe, John prefera să circule prin oraș cu bicicleta.

Anul 1995 a fost unul tulburător: moartea Selenei, atentatul din Oklahoma City, achitarea lui O.J. Simpson, atacul cu gaz sarin în metroul din Tokyo – apăreau deja tot felul de elemente care, ulterior, au fost considerate precursoare ale haosului contemporan. George a apărut, deci, în contexte globale tulburătoare, dar a fost mereu animat de dorința de a redefini jurnalismul – comentează cei care l-au cunoscut. Într-o mișcare curajoasă, un Kennedy a intrat în liga greilor media, alături de Vogue, People și Time, în parteneriat cu Hachette Filipacchi, editura din spatele unor titluri ca Elle sau Woman’s Day.

John F. Kennedy Jr. / Captură CNN

O redacție modestă

Deși presa tabloidă îl ridiculiza, prezentându-l drept un „himbo”, colegii de breaslă îl descriu ca pe un om amabil, iubitor de câini și plin de grație. Nancy Jo Sales, care l-a întâlnit la People, s-a îndoit că era… prost. Cum să fie, când provenea dintr-o familie de excepție? Mama lui era una dintre cele mai cultive figuri sociale americane, iar tatăl său era un președinte vizionar. Jurnalismul era adevărata lui pasiune; el a vrut să creeze o revistă care să conteze pentru cultura vremii.

Redacția revistei George era în construcție, lângă reviste de nișă, precum Road & Track. Dar John, mereu carismatic, îi invita pe redactori la meciuri Yankees și Knicks, împărțea toate hainele de designer primite la redacție și aducea în birou celebrități — Demi Moore, Barbara Walters, Katie Couric — ceea ce crea zilnic un fel de spectacol intern. Iar cea mai valoroasă „resursă” era… buzz-ul din jurul unui Kennedy, care schimba jocul media.

John F. Kennedy Jr. / Captură CNN

Viziune versus superficialitate

În ciuda criticilor, George a atras colaborări de top. Gore Vidal a fost plătit cu sume mari pentru un articol inedit despre George Washington, pe care Kennedy în cele din urmă a decis să nu îl publice. Norman Mailer a fost angajat pentru acoperirea convențiilor politice, fără să negocieze prețul. De asemenea, deși redactorii șefi sunt faimoți pentru exigență și control, John nu era genul care să corecteze linie cu linie textele; el era un editor vizionar, cu instinct, curiozitate și claritate de gândire — capacități rare, înnăscute, spun foștii colegi.

În vremea aceea, editorii erau atât de influenți încât erau considerați „influențatori” – ți asta cu mult înainte să fie termenul la modă. Ei vindeau fantasme, stiluri de viață, deveneau panouri publicitare ambulante ale revistelor lor. Fapte din viața lor ajungeau rapid în paginile mass-media de specialitate sau printre bârfele de primă pagină ale tabloidelor. Unii, precum Min, aveau reputație de top. Oricum, orice editor de revistă trebuia să fie permanent vigilent, pentru că apareau zilnic motive de stres lansate de zeci de publicațiile specializate, care comentau fiecare mișcare media.

Realitatea sumbră din spatele glamului

Desigur, acest paradis nu era accesibil tuturor. Nu toată lumea era abonată la viața luxoasă. Pentru mulți jurnaliști, salariile erau modeste, abia de clasă de mijloc. În realitate, majoritatea lucrau mai ales pentru plăcerea profesiei, pentru a aveea acces la experiențe diverse și pentru a se adresa către un public larg. Glamour-ul nu rezida în bani, ci în ideea de a fi în joc, de a avea cartea de vizită New York Magazine sau Vanity Fair. A fost o epocă când puteai scrie despre o înregistrare muzicală într-o zi și despre o crimă reală în următoarea, toate într-un mod captivant și variat.

Foto: Unsplash

Finalul unei epoci și începutul declinului

Kennedy a murit în iulie 1999, într-un accident tragic. Revista George a luptat să supraviețuiască, dar a înregistrat pierderi uriașe și a fost închisă definitiv în martie 2001. Deși mulți sperau să devină un brand viabil pe termen lung, lipsa lui John a fost fatală pentru proiect. În plus, contexte globale, precum 11 septembrie, criza financiară din 2008, și polarizarea politică au făcut tonul ludic și deschis al revistei să devină imposibil de susținut. „Când a murit, am știut că fără el George nu mai are viitor”, spune Lisa DePaulo.

După 2001, industria revistelor a intrat pe un traseu descendent: bugete reduse, apariția muncii pe proiecte, pierderea salariilor lunare, falimentul multor titluri. În 2023, Jann Wenner, fondatorul Rolling Stone, spunea fără menajamente: „Îmi pare rău să spun, dar azi revistele nu mai înseamnă nimic”.

Rămășițele unor imperii mediatice

Există totuși câteva excepții: Vanity Fair continuă să organizeze celebra petrecere de la Oscar, The New Yorker este încă profitabil, Vogue a adaptat cu succes conținutul video digital, Teen Vogue a devenit un bastion al activismului tineresc, iar The Atlantic e gata să investească serios pentru a-și păstra relevanța. Totuși farmecul de altădată, când o revistă putea lansa un designer, promova un autor sau dicta moda globală, s-a estompat. În prezent, chiar și titluri cu tradiție își concediază editorialiștii, își închid blogurile — semne ale unei epoci care se încheie cu o tristețe discretă.

Anna Wintour, redactor-șef Vogue, părăsește scena modei cu o avere estimată la 36,5 milioane de lire sterline / Foto: Facebook

Vogue și puterea lui Anna Wintour

Vogue, cel puțin, a reușit să-și mențină puterea prin exploatarea inteligenței și faimei Annei Wintour. Astăzi, această faimă are mai mult de-a face cu evenimentul anual pe care îl găzduiește decât cu revista în sine. Influența revistei s-a desprins treptat de pachetul lunar de hârtie tipărită și a urcat într-o altă sferă. „Acum e mai puțin vorba despre coperta Vogue și ce transmite ea despre modă sau cultură, și mai mult despre Met Gala și felul în care acest eveniment poate da un diagnostic cultural – e modul Annei, în zilele noastre, de a arăta cine e înăuntru și cine e afară, ce e la modă și ce nu”, a spus Odell.

Suntem într-un loc mai bun acum?

„Social media, care are toate defectele ei, desigur, și unii ar putea argumenta că a avut un efect incredibil de dăunător asupra societății, a făcut totuși și ceva bun: a democratizat informația – iar rolul gardianului porților a dispărut complet”, a explicat Min.

„Editorii de reviste erau vedete, ceea ce astăzi pare aproape comic, dar prin ei trecea toată informația care ajungea la public, printr-un filtru extrem de strâns. Iar acel filtru” – pe care l-a descris drept „copleșitor de alb și copleșitor de masculin” – „reflecta, în esență, viziunea unor oameni bogați din Manhattan asupra lumii și stabilea o agendă care, cu siguranță, nu era pe măsura tuturor”.

Viziunea lui JFK Jr.

Pentru a păstra exemplul revistei Georg, scie CNN, curiozitatea profund umană a lui John F. Kennedy Jr. l-a purtat dincolo de acest cadru superficial. El voia să atragă oameni care nu se încadrau în demografia tipică a revistelor politice – femei, tineri, americani din centrul țării – și se bucura de povești care întruchipau ce era mai bun în politică, a povestit DePaulo. Ea își amintește că John i-a cerut să scrie despre oameni obișnuiți, cum ar fi primarul micuțului său oraș natal, un om care repara gropile din asfalt și alunga sconcșii din curțile vecinilor.

De la o revistă post-politică la politica post-revistă

În loc de o revistă post-politică, lumea a primit politică post-revistă. Intuiția lui Kennedy despre convergența dintre politică și cultură s-a dovedit a fi corectă: Donald Trump, care a apărut pe coperta revistei George în martie 2000, a înțeles asta perfect și și-a catapultat faima și influența spre două mandate prezidențiale, comeentează CNN.

Astăzi, Trump își mai pune chipul pe coperți false de reviste pentru a-și valida ego-ul, dar o versiune a celebrității și influenței sale – împreună cu atenția publică constantă și neliniștitoare – este disponibilă pentru oricine o dorește. Pe rețele.