Criza sanitară a deschis poarta spre o lume nebună. „Lumea chiar a înnebunit”

Pandemiile nu doar că ucid, ci au și efecte politice și economice profunde și persistente. Poate că nu e cea mai bună comparație, dar, dacă privim istoric, Ciuma Neagră a ucis o treime din populația Europei și a fost un incredibil prilej pentru știri false extrem de periculoase: zvonurile conform cărora ciuma ar fi fost cauzată de evrei, care otrăveau fântânile, au dus la pogromuri. A existat și o suită de consecințe economice directe: salariile au crescut vertiginos (pentru că muncitorii erau puțini), iar chiria a scăzut (pentru că multe case rămăseseră goale). Liderii de atunci au încercat să blocheze prin forță brută procesul de schimbare, interzicându-le lucrătorilor agricoli să părăsească pământul stăpânului lor pentru a merge la angajatori care ofereau salarii mai mari. Dar interdicția a provocat revolte, cum a fost Revolta Țărănească din Anglia din 1381, un impuls care, în cele din urmă, a dus la sfârșitul iobăgiei în majoritatea Europei, se arată într-o analiză The Economist. Covid-19 a ucis mai puțin. Două cărți recent publicate susțin, însă, că și acestă încercare colectivă a avut consecințe profunde, neașteptate și la fel de persistente.

Stephen Macedo și Frances Lee de la Universitatea Princeton spun, în cartea recent lansată „In Covid’s Wake”, că eforturile de gestionare a crizei pandemice au fost orientate greșit. Lumea, spun ei, avea nevoie „de o politică mai onestă și de mai multă transparență în luarea deciziilor de criză… de o disponibilitate mai mare de a recunoaște greșelile și îndoielile și, foarte important, de deschidere în a aprecia punctele de vedere diferite și de a recunoaște că acestea sunt, la rândul lor, raționale”. Pentru că lucrurile nu au stat așa, pandemia a alimentat ură partizană, intoleranța și politicile îndoielnice (cei doi le numesc chiar proaste), aplicate cu vigoare și mult aplomb. Un vizionar s-a dovedit a fi Anders Tegnell, arhitectul politicii suedeze relaxate privind Covid, care a definit, probabil, cel mai bine situația de atunci: „Lumea chiar a înnebunit”.

Criza sanitară din 2020, spun autorii celor două cărți, a alimentat o creștere globală a inflației, a erodat încrederea în experți și a agravat polarizarea politică. Înainte de Covid, puțini oameni de știință credeau că măsuri atât de ferme, cum ar fi ca statele să ordone purtărea măștilor sau izolarea fizică în case, ar putea opri răspândirea unui virus transmis ușor de la om la om, afirmă cei doi autori. Carantinele sunt greu de susținut și extrem de costisitoare. Totuși, când noul coronavirus a apărut în China, guvernul chinez a impus carantine draconice, pe care le-a considerat extrem de eficiente. Organizația Mondială a Sănătății a acceptat acest lucru, iar carantinele au devenit rapid o înțelepciune convențională la nivel global.

Democrațiile bogate nu puteau aplica carantine atât de brutale

Este neclar cât de eficiente au fost aceste carantine. China a suprimat virusul izolând temporar cartiere întregi și oamenii în apartamentele lor. Dar, chiar și aceste măsuri au eșuat când varianta Omicron, foarte contagioasă, a necesitat carantine mai extinse, tentativă care a provocat proteste în 2022. Deoarece guvernul nu vaccinase suficientă populație, când restricțiile au fost ridicate, au murit între 1 și 2 milioane de oameni, scrie sursa citată.

Democrațiile bogate nu-și puteau permite carantine atât de brutale, dar majoritatea au închis baruri, restaurante și școli, au interzis adunările mari și au încurajat telemunca. Aceasta a afectat mult mai mult săracii decât bogații. Cei din clasa „laptop-tapping”, inclusiv cei care elaborau politica Covid, putea lucra din confortul locuințelor lor. În schimb, șoferii și muncitorii din fabrici trebuiau să meargă la serviciu, în timp ce școlile nu mai aveau grijă de copii lor. Mii de lucrători din servicii au fost concediați.

Politicienii susțineau că sacrificiul era necesar pentru salvarea de vieți. Guvernatorul New Yorkului, Andrew Cuomo, a spus concis: „Dificultăți economice? Da, foarte rele. Dar nu vrem moarte. Stres emoțional, din statul în casă? Foarte rău. Dar nu e moarte”. Liderii insistau că „urmau întocmai știința”, adică sfaturile experților în sănătate publică. Dar acești experți se concentrează de obicei pe minimizarea daunelor cauzate de boală și nu pe compromisurile între decesele cauzate de Covid, pierderile economice, copiii care nu merg la școală sau populațiile izolate, care ajung singuratice și depresive. „Aceste compromisuri au fost sistematic ignorate în 2020-21”, afirmă Lee și Macedo. „Acest lucru a fost clar irațional”.

Ajutoare în SUA: 5 trilioane de dolari, echivalentul unui sfert din PIB-ul din 2020

Guvernele țărilor bogate au împrumutat sume enorme pentru a plăti muncitorii trimiși în șomaj tehnic sau pentru a le trimite cecuri. Cheltuielile federale directe pentru ajutoarele Covid în SUA au fost de 5 trilioane de dolari, echivalentul unui sfert din PIB-ul din 2020. Această cheltuială masivă a amplificat inflația globală, înfuriind alegătorii și determinându-i pe mulți să voteze pentru Donald Trump în 2024, comentează The Economist. Țările sărace au avut și mai mult de suferit: carantinele au distrus activitatea economică, iar sărăcia globală a crescut pentru prima dată în generații.

Este greu de demonstrat că măsura carantinei a salvat multe vieți, deși mulți oameni de știință cred că a făcut-o, comentează sursa citată. Oamenii pot lua măsuri de precauție fără a fi obligați sau se pot opune constrângerilor. Suedia nu a impus mască sau izolarea în casă și a păstrat majoritatea școlilor deschise. Pentru a proteja vârstnicii, suedezii au fost sfătuiți să nu viziteze căminele de bătrâni. The New York Times numea pe atunci Suedia o „paria” a statelor responsabile. Totuși, rata excesului de decese după un an de Covid a fost în Suedia una dintre cele mai scăzute din Europa. În America, statele cu carantine stricte nu au avut rezultate mai bune decât cele care nu au impus restricții – până la apariția vaccinurilor. Atunci, ratele de decese în exces au început să fie puternic divergente; Lee și Macedo sugerează că acest lucru se datorează faptului că statele care au refuzat carantinele aveau și mulți sceptici ai vaccinurilor.

Opinia publică a fost ghidată mai mult de apartenența politică decât de dovezi

Mai ales în America. Democrații credeau mai mult în carantine și vaccinuri; republicanii, mai puțin. În statele democratice, „oamenii mergeau pe bicicletă sau alergau pe afară cu măști”, observă autorii. Școlile din aceste state au rămas închise mult mai mult timp decât cele din statele republicane, ceea ce a avut un efect nedorit asupra elevilor, care au rămas în urmă și au căpătat un handicap în raport cu potențialul câștigurilor lor viitoare. Oamenii din statele republicane evitau astfel de măsuri, dar erau mai predispuși să moară pentru că refuzau vaccinarea. Din cele 25 de state cu rate de vaccinare sub mediană, 19 aveau guvernatori republicani.

Certitudinea și furia cu care cele două tabere s-au opus este greu de estimat. În „Summer of Our Discontent”, jurnalistul Thomas Chatterton Williams explorează cum partizanii de stânga și dreapta au încetat să se asculte reciproc și au ajuns să considere cealaltă parte ca fiind moral dincolo de limite. Când statul Georgia a decis să relaxeze carantinele devreme, revista liberală Atlantic a numit decizia un „experiment cu sacrificiu uman”.

Ieșim la protest în pandemie?

În mai 2020, George Floyd, un bărbat de culoare, a fost strangulat de un polițist care îl suspecta că folosește un cec fals de 20 $. Brusc, pentru fiecare progresist, era o datorie morală să participe la proteste împotriva rasismului și brutalității poliției. „În două săptămâni, și fără să ne gândim cu adevărat, am trecut de la a-i face de rușine pe oameni pentru că erau pe stradă, la a-i rușina pentru că nu erau pe stradă”, scrie Williams. „Cum ar putea să nu pară manipulare psihologică?”

Williams sugerează că Floyd poate că nu ar fi avut probleme dacă nu ar fi fost unul dintre cei 40 de milioane de americani fără loc de muncă din cauza restricțiilor Covid. (El lucra ca portar într-un club care era închis.) Williams critică faptul că progresiștii au acceptat adesea astfel de măsuri cu „o lejeritate uluitoare”.

Pandemia a testat instituțiile peste tot

Unele instituții, precum producătorii de vaccinuri și lanțurile de aprovizionare, s-au ridicat la înălțime, comentează The Economist. Altele, nu atât de mult. Autoritățile de sănătate publică au fost, probabil, mult prea încrezătoare în verdictele pe care le dădeau cu privire la o boală nouă, a cărei înțelegere evolua inevitabil. Francis Collins, fost director al National Institutes of Health din SUA, a admis mai târziu: „Probabil că ar fi trebuit să precizăm, de fiecare dată, că aceasta este cea mai bună recomandare pe care o putem da în acel moment. E posibil să fie greșită… A fost o greșeală profundă și am pierdut multă credibilitate”.

Guvernele au implementat „cea mai mare mobilizare a puterilor de urgență din istoria omenirii” și au cenzurat discursul care se opunea acestor măsuri. Cele 50 de state americane, confruntate cu aceeași problemă în mod diferit, ar fi trebuit să fie „laboratoare ale democrației”, învățând unele de la altele. Dar nu a fost așa. În schimb, politicienii și alegătorii s-au retras în coconi de certitudine autojustificată.