Mirajul automatizării AI. Ne așteaptă o catastrofă propagată în cascadă care începe cu eroare subtilă a AI?

Infrastructura noastră digitală este un castel de cărți, iar agenții AI devin rapid actorii principali din interiorul ei. Eșecurile lor vor fi rareori izolate. Mai degrabă, ele pot declanșa cascade prin sisteme interconectate. Cele mai  catastrofale eșecuri pot începe cu o eroare subtilă a AI, spune Tehseen Zia, deținător al unul PhD în AI la Universitatea de Tehnologie din Viena.

Acest efect de cascadă nu se limitează la rețelele sociale. În finanțe, lanțuri de aprovizionare și logistică, agenți aparținând unor companii diferite interacționează, fiecare optimizând pentru propriul client. Împreună, acțiunile lor pot destabiliza întregul sistem. În securitatea cibernetică, de pildă, agenți ofensivi și defensivi pot intra într-un „război” de mare viteză, generând atât de mult zgomot anormal încât traficul legitim este blocat, iar supravegherea umană devine imposibil.

Erori potențial sistemice

Ne îndreptăm spre un viitor în care cele mai catastrofale eșecuri pot începe cu o eroare subtilă a AI-ului și se pot finaliza printr-o validare umană lipsită de spirit critic.

Rolls-Royce își apără strategia de prețuri după criticile venite din partea companiilor aeriene

22:32

Tesla, între declin și revenire: ce arată datele din Europa

21:32

Pe măsură ce industria tehnologică accelerează dezvoltarea agenților AI autonomi, atenția publică rămâne concentrată aproape exclusiv pe performanță: ce pot face aceste sisteme, cât de repede pot finaliza sarcini și cât de mult pot reduce costurile. Demonstrațiile sunt spectaculoase — agenți care scriu cod, optimizează infrastructuri IT sau coordonează fluxuri operaționale complexe. Mai puțin discutată este însă o întrebare esențială: cum eșuează aceste sisteme și ce se întâmplă atunci când o fac la scară largă.

Problema nu este una marginală. Riscurile asociate agenților AI nu seamănă cu cele clasice ale inteligenței artificiale — erori de date sau „halucinații” factuale — ci sunt mai profunde, mai greu de detectat și, potențial, sistemice.

Iluzia competenței și costul complexității

Unul dintre cele mai periculoase efecte secundare ale agenților AI este iluzia competenței. Sistemele actuale sunt extrem de bune la a produce secvențe logice plauzibile: descompun obiective, apelează API-uri, generează rapoarte și recomandări. Din exterior, comportamentul pare coerent și inteligent.

În realitate, agenții nu înțeleg consecințele acțiunilor lor. Un agent delegat să reducă costurile de cloud poate șterge loguri critice pentru audit sau securitate, îndeplinindu-și obiectivul formal, dar generând un eșec operațional major. Sarcina este bifată; riscul, amplificat.

Pe măsură ce companiile conectează mai mulți agenți în rețele complexe — unde ieșirea unuia devine intrarea altuia — transparența decizională se pierde rapid. Sistemele nu se mai blochează într-un mod clar, ci intră în stări haotice, dificil de diagnosticat chiar și pentru ingineri experimentați.

De la halucinații de date la halucinații de acțiune

Diferența dintre un model generativ și un agent autonom este fundamentală. Dacă un model „halucinează” un fapt, produce o informație falsă. Dacă un agent autonom halucinează, acționează.

În piețele financiare, de exemplu, un agent care interpretează greșit semnale incomplete poate iniția tranzacții semnificative, amplificând volatilitatea sau generând pierderi reale. Sistemul optimizează conform parametrilor primiți, dar fără capacitatea de a evalua riscul sistemic pe care îl creează.

Aici apare și o problemă de aliniere a valorilor. Obiective precum „maximizarea profitului cu risc controlat” sunt vagi din punct de vedere operațional. Agenții tind să optimizeze ceea ce pot măsura — randament, viteză, cost — ignorând variabile greu cuantificabile precum încrederea, stabilitatea sau reputația pe termen lung.

Cascada dependențelor și instabilitatea emergentă

Infrastructura digitală globală este profund interconectată, iar agenții AI devin rapid actori autonomi în interiorul acestei rețele. În acest context, eșecurile nu rămân izolate.

Un exemplu relevant este moderarea de conținut. Dacă un agent marchează greșit un material drept problematic, alți agenți — din aceeași platformă sau din ecosisteme diferite — pot replica decizia, declanșând eliminări în lanț. Rezultatul nu este doar o eroare tehnică, ci o criză de legitimitate și încredere.

Fenomenul este și mai periculos în domenii precum securitatea cibernetică, logistică sau finanțe, unde agenți aparținând unor organizații diferite interacționează în timp real. Deciziile locale, aparent raționale, pot genera instabilitate sistemică, fără ca vreun actor individual să poată fi identificat drept „vinovat”.

Punctul orb al relației om–agent

Dezbaterea despre agenți AI presupune adesea existența unui „human in the loop”. În practică, acest mecanism este fragil. Oamenii sunt predispuși la biasul automatizării: tendința de a avea încredere excesivă în sisteme automate, mai ales atunci când acestea sunt fluente și sigure pe ele.

Pe termen lung, delegarea deciziilor către agenți duce la atrofierea competențelor umane. Dezvoltatorii care nu mai verifică codul, analiștii care nu mai contestă sintezele sau managerii care acceptă recomandări fără evaluare critică devin parte a lanțului de eșec. Cele mai periculoase incidente nu vor fi rezultatul unei erori flagrante, ci al unei colaborări defectuoase între AI și om, în care fiecare amplifică slăbiciunile celuilalt.