O istorie a universităților din America

Administrația Trump își croiește drum prin campusurile universitare, antrenând cea mai severă criză din istoria învățământului superior american. Au mai fost episoade de represiune politică în mediul academic, cum ar fi macartismul (numele vine de la senatorul Joseph McCarthy), dar atunci principalele victime au fost unii profesori, ale căror activități politice nu mulțumeau puterile timpului. Instituțiile care i-au concediat sau i-au inclus pe liste neagre pe unii din proprii angajați au ieșit, în mare parte, intacte din marea vânătoare de vrăjitoare. Acum lucrurile par să stea diferit, pentru că întreaga lume academică este o țintă. Trump folosește cea mai puternică armă a guvernului, amenințând că va retrage finanțarea federală din întregul sector, se arată într-o analiză Bloomberg.

O analiză publicată de Bloomberg urmărește o istorie a învățământului superior din America, aratând cum a evoluat, de-a lungul timpului, relația dintre guvernul federal și universitățile americane, de la o colaborare intensă în timpul războaielor mondiale, la dependența structurală de finanțare publică de azi. Această dependență a transformat campusurile într-un teren vulnerabil în fața presiunilor politice, cu atât mai mult cu cât diversele tipuri de amenințări, în special amenințarea cu retragerea fondurilor, devin instrumente eficiente de control ideologic. Spre deosebire de epoca McCarthy, actualele tensiuni vizează nu doar indivizi, ci întregul sistem universitar, în special prin condiționarea granturilor și a acreditărilor.

Foto: Unsplash

Nicio școală nu este imună în fața amenințării cu tăierea fondurilor. De la colegiile comunitare și instituțiile cu scop lucrativ, până la Ivy League și Big Ten, pierderea dolarilor veniți de la Washington ar afecta grav majoritatea colegiilor și a universităților. Fără acești bani – destinați, în principal, cercetării științifice și sprijinirii studenților – învățământul superior ar fi puțin probabil să supraviețuiască în forma sa actuală. Chiar și celelalte arme ale forței MAGA, cum ar fi interzicerea accesului studenților străini sau retragerea acreditării, au consecințe financiare.

Judecând după aceste măsuri, am putea crede, comentează sursa citată, că obiectivului mai larg al administrației Trump este să elimine toate vestigiile democrației liberale din SUA și să afecteze însăși evoluția universităților americane. Amprenta Unchiului Sam în învățământul superior s-a extins mult începând de la mijlocul secolului al XX-lea. De atunci și până acum, comunitatea academică a trecut prin așa de multe transformări, încât este vulnerabilă acum la sancțiunile economice ale lui Trump în moduri în care nu ar fi fost înainte.

Istoria învățământului superior din America

Guvernul federal a păstrat distanța față de primele colegii americane – în mare parte mici instituții cu caracter religios, care pregăteau pastori și tineri de elită pentru colonii și pentru noua republică. Prima incursiune a Washingtonului în învățământul superior a fost Legea Morrill, din 1862. Aceasta a acordat fiecărui stat o parcelă de teren federal, desemnând, în același timp, veniturile din vânzarea acesteia, care ar fi fost rezervate înființării a câte unui colegiu care să ofere instruire în „agricultură și arte mecanice”, plus instruire militară.

Pe măsură ce America s-a industrializat, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a apărut universitatea modernă. Complet seculară în misiunea sa, aceasta punea accent pe cercetarea științifică, pe studiile profesionale și pe educația postuniversitară, alături de nucleul său de studii universitare în arte liberale. În timp ce unele dintre aceste universități au apărut din instituții preexistente, precum Harvard și Columbia, altele, precum Stanford, Johns Hopkins și Universitatea din Chicago, erau complet noi, înființate de averea privată a Epocii de Aur. Stanford, de pildă, a fost fondată în 1885 de Leland și Jane Stanford, în memoria unicului lor fiu, Leland Stanford Jr., care a murit de febră tifoidă la vârsta de 15 ani. Leland Stanford era un magnat al căilor ferate și fost guvernator al Californiei – unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii. El și soția sa, Jane, au folosit o parte substanțială din averea lor pentru a întemeia Universitatea Stanford, au investit echivalentul a sute de milioane de dolari din zilele noastre într-un campus care să devină un centru de excelență academică și „să servească copiilor Californiei”.

Experți de război din centrele universitare

Războiul a fost cel care a adus pentru prima dată guvernul federal direct în campusuri. În timpul Primului Război Mondial, armata a recrutat oameni de știință din centrele universitare pentru a-i trece în producția de arme. Peste 500 de instituții academice au fost transformate atunci în centre de instruire pentru ofițeri și tehnicieni. După Armistițiu, universitățile au revenit la statutul lor de dinainte de război, adică refugii pentru tinerii privilegiați și pentru aspiranții elitelor locale. Erau doar pentru elite pentru că, la vremea respectivă, liceele erau cele care ofereau calea educațională către mobilitate socială. Fundațiile private au furnizat orice finanțare externă de care ar fi avut nevoie mediul academic. În timpul Marii Depresiuni, Administrația Națională pentru Tineret a oferit burse de studiu-muncă studenților șomeri, dar această extindere fără precedent a ajutorului financiar a fost considerată o măsură temporară de asistență socială, nu un program educațional.

Cu toate acestea, al Doilea Război Mondial a făcut ca finanțarea să fie permanentă. Principalele contracte din timpul războiului au fost acordate universităților care aveau centre de cercetare de top, stabilind, astfel, prototipul „marii științe” legate de apărare, care avea să înflorească în campusurile americane în deceniile următoare. Cele mai mari două premii au fost acordate Universității din California, pentru Proiectul Manhattan, și MIT pentru inventarea radarului, în timp ce zeci de alte instituții au împărțit recompensa. Chimiștii și fizicienii au avut parte de cea mai mare atenție, dar guvernul a recrutat și economiști, istorici și alți cercetători din științele sociale, pentru o varietate de agenții vitale în timpul războiului, inclusiv pentru Biroul Serviciilor Speciale, o operațiune de informații care a devenit precursorul CIA.

După război, guvernul federal a continuat să finanțeze învățământul superior în mai multe forme. Legea GI a asigurat taxe de școlarizare și cheltuieli de trai pentru veterani, făcând învățământul superior accesibil studenților din clasa de mijloc și din clasa muncitoare, adică cei care erau excluși anterior. Finanțarea cercetării din partea forțelor armate și a Comisiei pentru Energie Atomică a crescut după intensificarea Războiului Rece, iar Departamentul Apărării și-a intensificat cheltuielile în timpul Războiului din Coreea.

Momentul Sputnik: rivalitatea cu Rusia a accelerat ritmul

În 1957, Uniunea Sovietică a lansat satelitul Sputnik, ceea ce demonstra, cel puțin în aparență, că America a rămas în urmă în știință și tehnologie. Dintr-o dată, presupusele eșecuri ale învățământului superior american au devenit o problemă fierbinte. Glenn Seaborg, un chimist din cadrul Proiectului Manhattan, a insistat că știința academică are „o importanță absolut critică pentru bunăstarea națională și, prin urmare, este o responsabilitate inevitabilă a guvernului federal”. Congresul a adoptat în grabă Legea Educației pentru Apărare Națională din 1958, care oferea burse și împrumuturi pentru studenții absolvenți și consolida programele de studii regionale și limbi străine critice.

Datorită Sputnik, sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 au devenit ceea ce un cercetător de la acea vreme a numit „noua epocă de aur a științei academice”. A fost o strălucire care s-a extins rapid în tot restul învățământului superior. Statele, la acea vreme principalii finanțatori ai învățământului superior public, și-au sporit sprijinul pentru acest sector. Înscrierile s-au dublat și apoi s-au triplat. Au apărut campusuri noi, în timp ce cele mai vechi s-au extins și s-au modernizat. În același timp, „Noua Frontieră” a președintelui John F. Kennedy și „Marea Societate” a lui Lyndon Johnson le-au adus celebritate și chiar o oarecare putere oamenilor de știință de renume și altor cadre universitare de top. Banii federali au venit cu putere. În 1958, Washingtonul a cheltuit 456 de milioane de dolari pentru cercetarea în mediul universitar; în 1964, au fost 1,28 miliarde de dolari.

Industria de apărare, adevăratul motor al dezvoltării

Cea mai mare parte a acestei generozități federale a fost direcționată către proiectele legate de apărare, care nu numai că au generat principalele descoperiri științifice și tehnologice ale epocii, dar au și transformat universitățile în centre de cercetare de talie mondială și în motoare de creștere economică locală. Prin dezvoltarea unui program de inginerie care se încadra direct în scenariul electronicii din timpul Războiului Rece al Departamentului Apărării, de exemplu, abilul rector al Universității Stanford, Frederick Terman, și-a transformat școala dintr-o instituție pentru playboy-ii californieni care au creat Silicon Valley.

Până la sfârșitul anilor 1960, strălucirea științei academice începuse, însă, să se estompeze. O stare de spirit populistă, susținută de președintele Johnson, a pus sub semnul întrebării presupusul elitism academic și a temperat entuziasmul anterior, în special pentru tipul de cercetare care părea să nu aibă nicio consecință concretă. Deși finanțarea pentru mediul academic a continuat să crească, ritmul a fost ceva mai lent. Între timp, pe măsură ce războiul din Vietnam s-a intensificat, studenții și profesorii anti-război au căutat să elimine proiectele militare din școlile lor.

Mulți administratori au început să evite angajamentele în apărare, gândind că menținerea acestui tip de cercetare nu merita atâta stres. Establishmentul militar a fost de acord. Până atunci, Pentagonul se delimita oricum de știința fundamentală. A constatat că finanțarea cercetării „pure”, a oamenilor de știință din mediul academic, nu satisfacea nevoile armatei la fel de bine ca cercetarea aplicată din zona ingineriei sau a tehnicienilor, categorii care erau, oricum, mai puțin volatili din punct de vedere politic. În 1969, Congresul a interzis granturile Departamentului Apărării pentru cercetări care nu aveau aplicații militare. Fundația Națională pentru Știință a preluat o parte din acest deficit. Au făcut același lucru și Institutele Naționale de Sănătate.

Mediul academic pentru cercetările din științele naturale

Descoperirea structurii ADN-ului, un succes a echipelor conduse de Francis Crick și James Watson, în 1953, a transformat lumea științei. În timp ce fizica teoretică a produs cercetările inovatoare din prima jumătate a secolului XX, biologia moleculară a făcut-o în a doua jumătate. Ca urmare, cea mai mare parte a finanțării guvernamentale pentru știința urma să provină de la agenții precum NIH, mai degrabă decât de la Pentagon. Fondurile au mers, în principal, către facultățile de medicină, legând bunăstarea universităților de soarta instituțiilor a căror misiune legată de sănătate se extindea mult dincolo de cea a învățământului superior tradițional. Sprijinirea medicinei, însă, a fost o cauză căreia toți i s-au alăturat cu entuziasm. NIH a fost atât de popular, încât Congresul a alocat adesea mai mulți bani beneficiarilor săi de granturi decât i s-a solicitat.

Celelalte tipuri de finanțare federală pentru universități și colegii care s-au extins în anii 1960 au fost diversele programe de ajutor financiar care au răspuns mișcărilor sociale ale vremii. Erau prezentate ca fiind creatoare de mobilitate socială, iar accentul pus pe învățământul superior a deviat atenția de la problemele economice reale ale unei societăți din ce în ce mai inegalitare. Ajutorul financiar acordat de guvern studenților le-a permis multora să își îmbunătățească viața, fie prin intermediul burselor Pell – autorizate în temeiul Legii învățământului superior din 1965, fie prin împrumuturi subvenționate, acordate persoanelor din clasa de mijloc și din clasa muncitoare.

Austeritatea – un spectru născut în anii ’70

Epoca de aur a mediului academic american s-a încheiat, de fapt, în anii 1970, exact când SUA – confruntându-se cu concurența economică externă pentru prima dată de la cel de-al Doilea Război Mondial – s-a lovit de o criză, alimentată de inflație, și de un atac concomitent asupra cheltuielilor guvernamentale. Publicul, comentează sursa citată, s-a întors împotriva tulburărilor din campusuri din anii 1960 și și-a retras sprijinul, anterior necondiționat, pentru academie. Congresul a încercat să retragă bursele federale de la studenții rebeli, în timp ce politicieni precum Ronald Reagan au dat, realmente, de aur electoral în ample campanii împotriva universităților.

Legislativele statale, care în mod tradițional fuseseră principalii susținători financiari ai colegiilor și ai universităților publice – adică instituții care educau 80% dintre studenții națiunii -, și-au redus drastic alocările bugetare. De atunci încolo, amenințarea austerității a pândit întotdeauna academia, în tandem cu o cabală de milionari și de ideologi de dreapta, care a pus la cale o campanie generos finanțată, care a durat decenii, pentru a submina autoritatea cunoașterii academice.

Administratorii universităților s-au confruntat cu aceste noi constrângeri financiare și au încercat să rezolve situația apelând la fiecare posibilă sursă de venit. Aau concurat aprig pentru granturi federale de cercetare, precum și pentru donații de la noii milionari de pe Wall Street și din Silicon Valley. Studenții, mai presus de toate, au fost cei care au menținut majoritatea instituțiilor pe linia de plutire. De la mijlocul anilor ’70 spre mijlocul anilor ’90, taxele de școlarizare au crescut de 10 ori mai mult decât veniturile familiilor. La fel au făcut și împrumuturile federale și astfe s-a creat povara datoriei de 1,8 trilioane de dolari, care acum afectează viitorul generațiilor de studenți și absolvenți și îi împiedică pe alții să ia în considerare măcar o diplomă academică.

Epoca ignoranței

Astăzi, bătăușul-șef al Casei Albe – scrie, la propriu, sursa citată – pare hotărât să distrugă sistemul american de învățământ superior, aflat oricum în dificultate. Moștenirea interconexiunilor financiare încâlcite dintre guvern și universitate ar putea asigura succesul lui Trump. Declinul finanțării cercetării — așa cum a făcut Trump prin anularea a 400 de milioane de dolari în granturi și contracte către Columbia — și reducerea sau eliminarea granturilor și împrumuturilor studențești vor face ca învățământul superior să fie atât mai puțin productiv și mai puțin accesibil. Chiar și represiunile Casei Albe în domenii ale învățământului superior, care par a nu avea legătură cu finanțarea, pot fi devastatoare.

Acreditarea, o procedură birocratică care impune fiecărei instituții de învățământ superior să își evalueze operațiunile o dată la 10 ani pentru a rămâne eligibilă pentru împrumuturi studențești, este și ea o pârghie de control. Trump are intenția să impună criterii politice asupra procesului, ceea ce ar putea demola orice rămășițe de pedagogie democratică și de serviciu adus binelui comun care încă mai există. Multe colegii au ajuns să depindă de studenți străini bogați, care pot plăti integral taxa de transport, așa că amenințarea Departamentului de Stat că le retrage vizele ar putea, de asemenea, să ducă la faliment aceste instituții.

Comunitatea academică ar putea răspunde, așa cum a făcut-o atât de des, prin conformare ideologică – așa cum cere guvernul, ceea ce ar putea duce la pierderea vitalității intelectuale. Colegiile și universitățile vor căuta siguranță în vocaționalism, abandonând inovația și gândirea critică, aptitudini care garantează o sferă publică viguroasă și responsabilă, mai scrie sursa citată.

De la cercetări pentru front, la descoperirea structurii ADN-ului: istoria învățământului superior american arată de ce au devenit universitățile atât de vulnerabile la amenințările guvernamentale