De ce unii oameni văd în AI viitorul, iar alții o consideră un pericol

Inteligența artificială (AI) este astăzi unul dintre cele mai polarizante subiecte, stârnind deopotrivă entuziasm și teamă.

Este prezentă în viața noastră, transformând modul în care comunicăm, ne relaxăm sau chiar tratăm boli. De aceea, unii oameni sunt atrași de AI, deoarece reprezintă progres și oportunitate, în timp ce alții simt aversiune față de inteligența artificială, considerând-o amenințare.

AI, între oportunitate și anxietate: de ce reacțiile sunt atât de diferite?

Foto: Caltech Bootcamps

România are al doilea cel mai mic raport taxe/PIB din UE. Veniturile fiscale europene au crescut cu 401 miliarde de euro în 2025

15:33

Datoria marilor companii de tehnologie pentru investițiile în AI poate pune presiune pe piețele europene de obligațiuni. Oferta ar putea crește cu 83% în 2027

14:06

De la ChatGPT, folosit pentru redactarea e-mailurilor, până la algoritmii care sugerează filme sau diagnostice medicale, inteligența artificială a depășit de mult granița science fiction-ului. Practic, AI-ul a devenit parte integrantă în realitatea cotidiană, notează The Conversation.

Cu toate acestea, promisiunile de viteză, precizie și eficiență sunt însoțite de un disconfort greu de ignorat. Unii oameni folosesc cu entuziasm instrumentele bazate pe AI, în timp ce alții le privesc cu teamă, suspiciune sau chiar ostilitate. Dar de unde vine această diferență?

Explicația nu se află doar în modul în care funcționează tehnologia, ci mai ales în felul în care funcționăm. Oamenii nu au încredere în ceea ce nu pot înțelege. Preferăm sistemele ale căror mecanisme sunt vizibile și previzibile, cum ar fi rotirea cheii, pornirea motorului, apăsarea unui buton sau punerea în mișcare a liftului.

În schimb, multe sisteme de inteligență artificială se comportă ca niște „cutii negre”. Introduci o informație, primești un rezultat, însă procesul dintre cele două rămâne ascuns, iar această opacitate ne deranjează. Avem nevoie să vedem legătura cauză-efect și să putem verifica deciziile. Când acest lucru nu este posibil, apare senzația de pierdere a controlului.

Suspiciune de manipulare

Această reacție poartă denumirea de aversiune față de algoritmi, un concept popularizat de cercetătorul Berkeley Dietvorst. Studiile sale arată că oamenii preferă adesea judecata umană, chiar imperfectă, în locul deciziilor automatizate. Și asta, mai ales dacă sistemul a făcut o singură greșeală.

Deși știm că AI nu are intenții sau emoții, ajungem totuși să i le atribuim. Când ChatGPT pare excesiv de politicos, unii îl percep ca fiind nesincer. Când un algoritm ne anticipează perfect preferințele, senzația se transformă în intruziune. Astfel, începem să suspectăm manipularea, deși nu există o conștiință în spatele acestor procese.

Acesta este un exemplu clasic de antropomorfizare, adică tendința de a atribui calități umane unor entități neanimate. Clifford Nass și Byron Reeves au demonstrat că oamenii răspund instinctiv social chiar și în fața mașinilor.

Urâm când AI-ul greșește

Un fenomen interesant observat în științele comportamentale o reprezintă intoleranța crescută la greșelile algoritmice. Când un om se înșală, devenim empatici. Însă, când o mașină prezentată drept „obiectivă” greșește, ne simțim trădați.

Este o problemă de încălcare a așteptărilor. Ne imaginăm mașinile ca fiind impecabile. Dar, când oferă recomandări absurde, rezultate părtinitoare sau clasificări eronate, reacția noastră este disproporționat de severă. Paradoxal, oamenii greșesc constant, dar putem să-i întrebăm „de ce?”.

Pentru mulți, AI-ul nu este doar o tehnologie nouă, ci un factor care pune la îndoială valoarea muncii lor. Profesori, jurnaliști, avocați, designeri și mulți alții văd cum instrumentele digitale replică o parte din activitățile lor. Nu este vorba doar despre automatizare, ci despre ceea ce face ca abilitățile noastre să fie valoroase și ce înseamnă să fii om. Psihologul Claude Steele descrie acest fenomen drept o amenințare la adresa identității, adică teama că expertiza individuală își pierde relevanța. Reacția naturală este aceea de rezistență și de respingere.

Absența indiciilor emoționale

Încrederea umană nu se construiește doar pe logică, ci și pe latura emoțională prin tonul vocii, expresii ale feții, priviri, etc. AI-ul nu poate reproduce aceste indicii autentice. Poate părea fluidă și aproape umană, dar lipsa componentelor emoționale creează un sentiment de neliniște. Acesta este similar cu „valea stranie” descrisă de Masahiro Mori, adică acea zonă în care ceva pare uman, dar nu suficient de mult.

Într-o lume în care deepfake-urile și deciziile automatizate devin tot mai frecvente, această lipsă de „umanitate” devine un obstacol major. Nu toată neîncrederea este nejustificată. Numeroase studii au arătat că algoritmii pot amplifica prejudecăți existente, în special în recrutare, justiție sau acordarea creditelor. Dacă cineva a fost afectat de astfel de erori, scepticismul nu este paranoia, ci un mecanism de autoapărare.

Acest fenomen se numește neîncredere învățată. Când instituțiile sau tehnologiile dezamăgesc în mod repetat anumite grupuri, scepticismul devine justificat. A le spune oamenilor pur și simplu „aveți încredere în sistem” rareori convinge pe cineva. Încrederea se câștigă prin transparență, responsabilitate și posibilitatea de a pune întrebări.

În concluzie, dacă ne dorim ca AI-ul să fie cu adevărat adoptată, trebuie să o transformăm dintr-o „cutie neagră” într-un dialog deschis. Mai exact, un dialog în care oamenii să fie implicați activ, nu doar simple piese care apasă un buton și așteaptă un rezultat.